Din Cișmea în Siberia: mărturia bunicii mele care și-a îngropat copilul în taigaua de gheață 

Avea un copil de un an în brațe când soldații sovietici au intrat în casa ei și i-au dat câteva minute să-și părăsească întreaga viață. Două săptămâni mai târziu, înghesuită într-un vagon pentru vite, ajungea în Siberia. Acolo și-a pierdut primul copil, pe care l-a îngropat într-un pământ înghețat care a fost dezghețat cu foc.

Când Vera Gorbatovschi, bunica mea, și-a așternut pe hârtie amintirile deportării, în 1990, nu avea de unde să știe că peste ani, una dintre nepoatele ei le va reciti cu lacrimi și le va face publice. În noaptea de 6 iulie 1949, soldații sovietici au intrat în casa tinerei familii din satul Cișmea, r. Orhei, schimbându-i pentru totdeauna destinul. Vera și Dumitru Gorbatovschi aveau să cunoască foametea, frigul, moartea și dorul de casă. Dar aveau să învețe și ce înseamnă să supraviețuiești atunci când totul pare pierdut.

Au mai născut doi copii în ținuturile înghețate ale Siberiei, și-au construit casă și au reușit să fie și nași de cununie. 

La peste șapte decenii de la acele evenimente, mărturia sa, păstrată în familie și transmisă nepoților, readuce la viață una dintre cele mai dureroase pagini din istoria Basarabiei. Familia mea este doar una dintre miile de familii basarabene smulse din casele lor în noaptea deportărilor din iulie 1949.

„Vi se adresează o femeie în vârstă, am 61 de ani. De mult timp păstrez în suflet o mare durere, o mare tristețe a anilor tinereții mele, a anilor trăiți în străinătate – anii de deportare în Siberia. Mă adresez anume ziarului dumneavoastră pentru că știu că îl citește mai mult tineretul. Dacă găsiți de cuviință, publicați mărturisirile mele, să le citească tineretul de azi, să vadă cât de grele au fost tinerețile noastre și să înțeleagă cât e de bine de trăit acum. Poate vor deveni mai înțelegători, mai omenoși din fire”, își începe  bunica povestea către un ziar local în 1990. 

„Ne-au spus că suntem în lista culacilor”

Amintirea nopții de 6 iulie nu s-a stins nici după decenii. 

„M-am căsătorit la 17 ani, în 1946. Trăiam împreună cu bărbatul meu, Dumitru Gorbatovschi, la mama-soacră, în satul Cișmea, raionul Orhei. Am supraviețuit foametei, după care am început a agonisi prin muncă, din zori și până-n noapte, o brumă de avere. Pe vremea aceea, o vacă și niște oi erau o mare bogăție la casă. În anul 1949, pe data de 6 iulie, noaptea, ne-au trezit niște bătăi puternice în ușă. Eram în casă cu feciorașul Ionică de un anișor, soacră-mea, Maria Ciumac, și bărbatul meu. Socrul, Petru Ciumac, tatăl de-al doilea al bărbatului meu, nu era acasă, era la scos peștele din cotețe – pe vremea ceea, lumea prindea pește, chișcari la Răut. N-am mai reușit să tragem zăvorul, căci a zburat de unde era și în casă au năvălit patru soldați înarmați, în frunte cu mai marii satului. Ne-au spus că suntem în lista culacilor și suntem ridicați în Siberia. Ne-am rugat plângând să ne lase să luăm ceva de mâncare, căci aveam copil mic, era ajun de sărbătoare – Sânzienele, și tăiasem un cocoș, era și pâine în covată, dar nu ne-au lăsat să luăm nimic. În învălmășeala ceea, soacra mea a reușit să fugă la o cumătră, la Axenia Frunze. Cumătra a luat gurarul de la cuptor cu gândul ca să o ascundă, dar au observat-o soldații, au găsit-o și strașnic au mai bătut-o. Au târât-o de păr până în mașină și așa ne-au dus la Chișinău, la gară”, povestește bunica.

După două săptămâni de drum, înfometați și însetați, deportații din Basarabia au ajuns în Siberia.

„Ne-au încărcat în vagoane pentru vite. Înghesuiți unul în altul, fără mâncare, fără apă, am mers două săptămâni – 14 zile și nopți. Care mai avea câte o turtă sau vreo pâine și-au împărțit cu noi bucățica și, după un drum de chin și suferințe, am ajuns în regiunea Irkutsk, orășelul Taișet. De acolo ne-au împărțit ca pe robi și ne-au dus în sătucul Sosnovka. 

Am trăit în corturi două luni, câte șapte familii”, își amintește Vera Gorbatovschi. 

„Primul în cimitirul nou”

În Siberia, frigul le-a luat copilul. Pământul a trebuit să fie dezghețat cu foc pentru a-i săpa mormântul.  

„Băiețelul mi s-a îmbolnăvit, căci acolo, în luna septembrie, era ger de 40 de grade și omătul era până la genunchi. Pe urmă, bărbații au făcut barăci din bârne și ne-am mutat în ele. La 28 octombrie ne-a murit băiețelul, de pneumonie. Bărbatul meu și cu un om din satul Bolohan, Vasile Bulhac, au tăiat copaci în taiga și au adunat o grămadă mare de lemne și au făcut focul două zile până au dezghețat pământul și au săpat o groapă, de ne-am îngropat copilul. Primul în cimitirul nou. Seara ne-au chemat la comenduire și ne-au dat un pachet de la părinții mei din satul Brăviceni. Ne-au trimis slănină, fasole și am făcut și comândare copilului nostru”, povestește bunica. 

La câteva zile după ce și-a îngropat primul copil în pământul înghețat al Siberiei, bunica  a adus pe lume un alt băiat. Nașterea a avut loc într-o baracă în care apa îngheța în găleți, iar singura hrană de după naștere a fost o pâine neagră, „tare ca piatra”.

„La 8 noiembrie 1949 am născut al doilea băiat, pe Mișa. Am născut în baracă, unde ne despărțea familie de familie doar câte o perdea de cit (bumbac, n.r.) și îngheța apa în căldări. Dimineața, la ora 4, s-a dus Dumitru și a stat până s-a deschis magazinul și a cumpărat o pâine neagră, tare ca piatra, și mi-a adus-o ca să mă întăresc oleacă”, își amintește bunica Vera ziua nașterii. 

„Mă gândesc câteodată cum s-au născut copiii noștri și cum nasc acum femeile în condiții normale de spital, cu doctori la căpătâi, și se mai găsesc mame care se dezic de copiii lor și îi lasă la maternitate”, reflectează ea.

„Tânjeam după Moldova și ne visam în satul nostru”

După ani de frig, foamete și pierderi, deportații au început să-și refacă viața în Siberia. Și-au construit case, au întemeiat relații, au crescut copii și, în sfârșit, au pus pâine pe masă, dar dorul de casă nu a dispărut niciodată.

„Of, Doamne, multe le-am tras – chinuri, frig și foame, dar am supraviețuit. Cu încetul, ne-am făcut casă, ne-am cumpărat purcel. Ne făcusem prieteni acolo, la Sosnovca, chiar am fost nuni mari, i-am cununat pe Constantin Rogati din satul Dișcova. Dumitru lucra la tăiat pădure. Venise și socrul după noi, lucra și el. Tot la Sosnovka, am mai născut un băiat, pe Victor, la 20 septembrie 1952, deja în casa noastră. Am avut și cumătri, și pâine pe masă, și la pâine câte ceva, căci moldoveanul, oriunde s-ar duce, știe să muncească, chiar și în mijlocul taigalei poate crește legume în grădină. Ne făcusem viața noastră acolo, dar tot tânjeam după Moldova și ne visam în satul nostru”, mărturisește bunica.  

Libertatea a venit peste șapte ani, odată cu moartea lui Stalin, dar întoarcerea acasă nu a însemnat și recuperarea vieții pierdute. 

„În anul 1956, după moartea lui Stalin, când ne-au spus că suntem liberi, plângeam de bucurie. Ne-am întors în iarna aceluiași an în Cișmea. Am tras la nănașul nostru de cununie, Nichita Panco, pentru că în casa părinților trăia președintele sovietului sătesc, Dorogan. Am cerut loc de casă și nu ne-au dat, așa erau întâmpinați foștii deportați. Ne-a dat nănașul nostru un colțișor din gospodăria lui și am început a ne face casă”, își amintește bunica. 

„Mamă, ne-a bătut cutare ori cutare și ne-a zis sibiriak, novîi boseak”

Întorși din Siberia, copiii deportaților erau priviți ca niște străini în propriul sat și etichetați  drept „sibiriaki”. Totuși, anii de exil nu le-au frânt destinul. Unul a devenit brigadier în localitate, celălalt – medic. Pentru părinții care au supraviețuit deportării, aceasta a fost, poate, cea mai importantă formă de dreptate.

„În toamna anului 1956 l-am dat la școală pe băiatul nostru cel mai mare, pe Mihail. În ciuda tuturor greutăților de acolo și înstrăinării, băieții au învățat bine. Victor, al doilea fecioraș, la șase ani putea citi și scrie, dar de mai multe ori veneau plângând de la școală: «Mamă, ne-a bătut cutare ori cutare și ne-a zis sibiriak, novîi boseak.» Totuna, au învățat băieții, au crescut și acum Mihail este brigadier al brigăzii de ameliorare din sat. Are familie, casă, copii. Și cu Victor mă mândresc. A absolvit Institutul de Medicină din Chișinău și acum lucrează urolog la Spitalul Clinic Republican. Tot are familie, trăiește bine”, se bucură bunica Vera de reușitele copiilor săi. 

Din gospodăria ridicată cu trudă înainte de deportare a mai rămas doar icoana de cununie. Ca și în cazul altor deportați, casa nu le-a fost întoarsă niciodată. În schimb, au rămas copiii, nepoții și povestea unei familii care a supraviețuit Siberiei, dar nu a uitat niciodată noaptea în care a pierdut totul.

„Aici, în Moldova, am mai născut doi copii – pe Maria și Feodor. De Maria mă bucur că este aici, lângă mine, în sat. E muncitoare bună la complexul de creștere a porcilor. Și-a făcut o casă frumoasă și crește doi copii cuminți. Feodor e constructor la Chișinău. Am și șase nepoței. Prima nepoată, Vica, învață la Școala de Medicină din Chișinău, ceilalți încă sunt elevi. Din toată gospodăria ce a rămas atunci, când ne-au deportat, a rămas numai icoana noastră de cununie, ne-a păstrat-o lelea Axenia Frunze și ne-a dat-o la întoarcere. Celelalte toate de prin casă le-a luat sovietul. S-au trecut din viață și mama cu tatăl socru, dar în casa lor nu au mai ajuns să trăiască, nici acum, când cică se dau toate celelalte luate cu forța cândva”, își încheie bunica istoria. 

„Și de s-ar face un pârâtor, 

Ca să vadă lucrul lor”

Mărturia bunicii mele, Vera Gorbatovschi, a fost publicată pentru prima dată în 1990, în ziarul „Pentru Comunism”, iar ulterior a fost republicată, la 16 iunie 2017, în Publicația Regională „Opinia Liberă”. Textul și fotografiile au fost păstrate de fiica soților Gorbatovschi, Maria Goncear, mătușa mea, care mi le-a încredințat spre republicare.

La finalul mărturiei este păstrat și un text scris de bunicul meu, care a surprins în versuri ceea ce trăiau deportații în drum spre Siberia: 

„De la Chișinău la vale

Merg sute de eșaloane 

Și cu miile vagoane. 

Auzi, Doamne, jalea-i mare, 

Că murim fără lumânare. 

Plâng neveste și copii

C-au rămas sate pustii 

Plâng și fetele cu toate, 

C-au plecat nemăritate. 

Plâng și măicuțele lor 

C-au plecat fără feciori.

Și voi, fraților, care ați rămas, 

Fierbinte să lăcrimați, 

Că de v-ați face în vagoane, 

Să vedeți a noastră jale, 

Cum căldura ne omoară 

Și foamea ne doboară. 

Și de s-ar face un pârâtor, 

Ca să vadă lucrul lor. 

Maică, Doamne, nu uita, 

Adă-l tu din urma mea, 

Ca să vadă ce-o făcut, 

Plânsul nostru neîntrerupt.

Satul nostru iubitor

A rămas depărtișor,

Când îl vom vedea, nu știu.

Și pe frați, și pe surori, 

Și pe scumpii verișori. 

Pământul pe care l-am arat

După noi a lăcrimat.”

Tribut pentru bunici

La trei ani după prima apariție a acestei mărturii, m-am născut eu, Marina Gorbatovschi, fiica lui Feodor, băiatul născut după întoarcerea familiei din Siberia. În 1995 s-a născut sora mea, Vera Gorbatovschi, singura dintre cele șase nepoate care poartă numele bunicii.

Nu am cunoscut-o pe bunica Vera Gorbatovschi. Povestea ei mi-a rămas prin paginile îngălbenite ale ziarului, prin fotografiile de familie și prin amintirile celor care au iubit-o. Dar pe bunelul Dumitru l-am prins în viață. Mi-l amintesc ca pe un gospodar desăvârșit, un om harnic și citit, care purta în el, poate fără să spună prea multe, urmele unei istorii pe care familia noastră nu are voie s-o uite.

Și cât timp numele, fotografiile și poveștile lor vor fi rostite, Vera și Dumitru Gorbatovschi vor continua să trăiască în familia pe care au salvat-o prin muncă, demnitate și credință.

Din tot ce le-a fost luat, sovieticii nu au reușit să le ia numele, memoria și urmașii (Victoria, Dumitru, Svetlana, Dinu, Veronica, Lilia, Radu, Marina și Vera).

Deportările din 6 iulie fac referire la cel mai mare val al deportărilor staliniste din Basarabia și Nordul Bucovinei, declanșat de regimul sovietic în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 (operațiunea „IUG”). Peste 35 de mii de țărani și intelectuali, dintre care peste 11 mii erau copii, au fost urcați forțat în vagoane de vite și deportați în Siberia. Aceștia au fost duși în regiunile Kurgan, Tiumen, Irkutsk, Habarovsk și Kazahstan. La 6 iulie, R. Moldova marchează anual Ziua comemorării victimelor stalinismului, în memoria celor care au suferit în urma acestui tragic eveniment.