Editorial Cine se împiedică de vagoanele deportărilor?

Începând cu 12 iunie, când comemorăm primul val de deportări sovietice din Republica Moldova (12–13 iunie 1941) până la 6 iulie, dată ce reprezintă al doilea val de deportări (6–9 iulie 1949), în centrul Chișinăului, dar, din acest an, și în centrul orașului Bălți, sunt expuse câteva vagoane care readuc în memorie atrocitățile autorităților de atunci de la Kremlin. Dar, pentru că decenii în șir aceste crime nu au fost elucidate și condamnate, iar persoanele nu au fost repuse în drepturi, pentru că societatea nu a fost informată despre starea victimelor, ci doar despre eroismul sovietic, o mare parte a societății a reacționat în așa fel încât lapsusul de cunoștințe istorice a devenit și mai evident. Rețelele sociale s-au umplut cu mesaje de ură și agresiune verbală. 

Iată câteva dintre miile de mesaje care au însoțit știrile cu privire la instalarea vagoanelor la Chișinău și la Bălți: 

”De ce este nevoie de această pornografie?” – Angela Skorohodova; 

„Cui aparține această idee? De a urâți orașul cu vagoane vechi, cui folosește?” – Liudmila Pavlova;

„Cel care a inventat așa fel de monument, are creierul atrofiat” – Serioga Bâlici;

„Tancul este istorie, dar prostia cu vagoanele este ideea unui nebun, pe care-l aplaudă alți nebuni” – Tatiana Coțman;

„Mai bine ar fi construit ceva cu privire la un viitor frumos, nu de răscolit trecutul dureros. Istoria rămâne păstrată în cărți, nu impusă spre vizualizare. Poate că străbunii noștri o viață au luptat cu această amintire pentru a o da uitării” – Mihaela Galii;

”În vremurile noastre neliniștite e și așa prea multă depresie și tristețe” – Iurii Vardanean;

„Nu vi-i rușine să priviți în ochii veteranilor? Ce zic europenii, aceea și îndepliniți. Aceste vagoane sunt tot un bun al Rusiei și URSS. Rușine. În aceste vagoane trebuie să stea actualele autorități” –  Lilia Bâkovskaia;

„Unii «suferinzi» fac atâta gălăgie, că ți se face greață. Ce, nu vă ajunge monumentul deportaților care deja există? Aveți nevoie de efecte speciale?” – Eduard Voina; 

„În primul rând, în Siberia trimiteau georgienii, Stalin. În Moldova era unul Goglidze. De ce mințiți?” – Aureliana;

„Mai mult nu aveți cu ce vă ocupa, debili” – Lilia Pervova;

„Ce, nu mai aveți unde cheltui banii, cine are nevoie de asta? Ce se va schimba de la faptul că e instalat acest vagon? Nici măcar generația mai în vârstă nu înțelege ce e cu acest vagon, iar tineretul cu atât mai mult” – Marina Bugrova. 

Imaginați-vă că aceste mesaje sunt adresate unor oameni care au fost smulși din propriile case și duși pentru ani de zile sau pentru totdeauna în Siberia, fără un proces judiciar și fără o decizie explicată. Imaginați-vă că vi se întâmplă personal aceste atrocități și cineva zice că nu vi s-a întâmplat, că vreți să calomniați sau că ați meritat toate ilegalitățile și crimele la care ați fost supuși. Imaginați-vă că ați supraviețuit acestor crime, dar pentru tot restul vieții auziți, iar și iar, această lipsă de compasiune și simțiți lipsa dreptății și justiției. 

Oamenii au ajuns să creadă și să se exprime în acest mod din două motive: nimeni nu i-a informat la timp și corect despre atrocitățile deportărilor (dar și a foametei organizate, a psihiatriei politice, a desproprietăririi ilegale) și nimeni nu le-a impus limite de exprimare cu privire la victimele regimului sovietic. În acest fel, o nedreptate veche de 80 de ani este perpetuată până în prezent. 

Zilele trecute a avut loc cel de-al doilea Congres al memoriei la Chișinău, unde s-au adunat martori ai deportărilor, urmași ai acestora, cercetători în domeniu, istorici, experți din Moldova și din alte state în care s-au întâmplat atrocități similare. M-am bucurat să văd integrată în acest congres și istoria deportărilor din Găgăuzia. M-am bucurat să văd expoziția primarilor din Găgăuzia care au fost deportați de către sovietici, îngrijită de cercetătoarea știiințifică Svetlana Capanji. A fost foarte binevenită alocuțiunea Ludmilei Atanasova de la Comrat, care a vorbit în română. 

M-am întristat să văd un nou val de ură pe rețelele sociale cu privire la acest congres. Unele dintre mesaje sunt expuse din necunoaștere, dar o mare parte au fost organizate în cadrul canalelor-orchestră din grupul de influență al Kremlinului – mesaje copy-paste despre cât de periculoasă pentru Moldova e agenda europeană, care denigrează puterea sovietică. 

În zilele următoare va continua comemorarea victimelor deportărilor celui de-al doilea val, din iulie 1949. Adevărul e că a fost și un al treilea val, în martie–aprilie 1951. Ba chiar a fost și un val zero, începând cu 1940, imediat după ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940. Există familii în care despre deportări se discută încă în șoaptă, inclusiv din frica de victimizare și atacuri publice. Această atitudine nu e justă. 

Acest exercițiu demonstrează că expunerea vagoanelor deportaților trebuie continuată, dar e o măsură insuficientă. Explicarea crimelor sovietice trebuie făcută în fiecare zi, justiția pentru victimele regimului sovietic trebuie finalizată, iar atacarea victimelor regimului trebuie descurajată. Și e nevoie de măsuri drastice împotriva fabricii de falsuri informaționale plătite de Moscova și distribuite pe rețelele sociale împotriva victimelor regimurilor de la Kremlin, fie cel de atunci, care a deportat sute de mii de basarabeni, fie cel de acum, care omoară mii de ucraineni în propria lor casă.