Ce facem cu agresorii?
R. Moldova are astăzi oficial 190 de agresori care poartă brățări electronice menite să-i țină departe de victime: soții, partenere, copii. Și alți mii de agresori despre care știe poliția, știe tot satul sau măcar vecinii. Chiar și așa, practic lunar, poate și mai des, în R. Moldova o femeie este omorâtă de bărbatul ei, adesea știind toți cei din jur că acel om este agresor. Fenomenul nu e specific doar țării noastre, dar asta e altă problemă.
Întrebarea care mă frământă e alta. Ce face statul R. Moldova cu acești agresori? Da, rădăcinile unui „bărbat” agresiv pot avea multe cauze: expunerea la violență în copilărie; imitarea comportamentului părinților; stereotipurile despre masculinitate; incapacitatea de a-și recunoaște și gestiona emoțiile; anturajul și mediul social; consumul de alcool sau droguri sau chiar anumite probleme psihologice.
Dar ce face statul cu ei în afară de a le pune amenzi, de a-i trimite la închisoare sau de a le monta brățări electronice? Este oare asta suficient? Nu cred.
Brățările electronice?
Cazul de la Măgdăcești ne-a demonstrat cât de ineficiente sunt aceste brățări. Da, ele pot proteja, dar sunt tare multe condiții care trebuie să se alinieze pentru ca protecția să fie reală. Ba chiar tind să cred că, uneori, o brățară îl poate face pe posesorul ei mai agresiv.
Ordinele de restricție? La fel ca și brățările electronice. Am impresia că le vor respecta doar cei care încă sunt conștienți de acțiunile lor. Nu și cei care pot omorî.
Amenzile? Unele femei nu vor apela la poliție de rușine sau de frică, dar de cele mai multe ori pentru că dacă agresorul va fi amendat, tot ele vor trebui să muncească pentru a plăti amenda. Sau dacă nu, agresorul va lucra și va trebui să dea pe amendă banii care urmau să meargă pentru întreținerea copiilor.
Închisoarea? Oare închisoarea face ca un agresor să devină mai bun și să-și schimbe comportamentul? Pentru unii, poate. Dar nu cred că e o regulă valabilă pentru toți, aș zice chiar majoritatea. Un agresor familial ieșit din închisoare după câteva luni sau ani poate fi chiar mai periculos și dornic de răzbunare dacă în această perioadă statul nu l-a consiliat și nu i-a tratat problemele care îi alimentează comportamentul violent.
Așa că eu tind să cred că e nevoie să acordăm o atenție mai sporită agresorilor, așa cum trebuie să acordăm – și de cele mai multe ori acordăm – victimelor. Trebuie să pornim de la educație, să vorbim despre violență mai mult și mai des în școli, să vorbim despre consecințele violenței, să vorbim despre egalitate, despre drepturi, pentru ca orice om care termină nouă clase să iasă din școală știind toate astea poate mai bine decât tabla înmulțirii.
E nevoie ca agresorii să fie obligați să urmeze programe de reabilitare, să discute cu psihologi și cu alți specialiști, iar respectarea acestor măsuri să fie monitorizată strict. E nevoie ca, pe lângă brățări electronice, ordine de restricție, amenzi, închisoare sau alte măsuri mai dure, acești agresori să fie considerați o problemă de care statul trebuie să se ocupe în mod sistematic, nu doar atunci când apare o nouă victimă sau o nouă plângere. Pentru că nu este suficient să ținem agresorul la distanță pentru câteva luni. Trebuie să facem tot ce este posibil pentru ca el să nu mai agreseze nici victima de astăzi, nici o altă femeie mâine.
