EDITORIAL „Românul” care vine să ia Găgăuzia. Dar ce facem cu românii din Găgăuzia?
Cu mai puțin de două luni înainte de alegerile pentru funcția de bașcan al Găgăuziei, în spațiul informațional al autonomiei a reapărut una dintre cele mai vechi sperietori politice: „românul”. Nu corupția. Nu sărăcia. Nu banii murdari în alegeri. Nu izolarea informațională a Găgăuziei. Nu influențele rusești la Comrat. Nu întrebarea cine va conduce autonomia și cu ce program, ci „românul”. Pe 22 septembrie, Ilia Uzun, prim-vicepreședintele Comitetului Executiv al Găgăuziei, le-a cerut deputaților Adunării Populare să anuleze alegerile și hotărârea prin care funcția de bașcan a fost declarată vacantă. În discursul său, Uzun a susținut că alegerile ar contraveni legislației autonomiei și că PAS ar urmări alegerea unui „român” în funcția de bașcan.
„Alegerea unui român în funcția de bașcan al Găgăuziei – asta urmărește astăzi PAS”, declara Uzun, acuzând totodată niște „pseudogăgăuzi” că ar veni în autonomie „după navigator” și s-ar întrece în a face rău Găgăuziei. Uzun a vizat în discursul său și limba română. Acesta contestă condiția cunoașterii de către viitorul bașcan a limbii române și întreabă de ce președintele R. Moldova nu este obligat, în schimb, să cunoască găgăuza. Alegerile sunt numite „circ ilegal” și „alegeri fără alegere”.
Dincolo de retorică, legislația actuală spune clar, pentru funcția de bașcan poate candida un cetățean al R. Moldova care are cel puțin 35 de ani, a domiciliat sau domiciliază în autonomie de cel puțin zece ani și cunoaște limbile găgăuză și română. Scrutinul din 15 noiembrie este organizat pentru alegerea bașcanului și a Adunării Populare. Așadar, nu există în aceste condiții vreo cerință ca bașcanul să fie „român”. Există cerința ca șeful unei autonomii din R. Moldova să fie cetățean al R. Moldova și să cunoască, alături de găgăuză, limba oficială a statului.
De aici începe însă partea cu adevărat interesantă. Dacă „românul” reprezintă acum un pericol atât de mare pentru Găgăuzia, istoria politică recentă a autonomiei pune câteva întrebări incomode. În funcții de conducere în regiune au existat persoane care au deținut inclusiv cetățenia României, fără ca autonomia să dispară, fără ca găgăuzii să-și piardă identitatea și fără ca Găgăuzia să fie mutată, peste noapte, dincolo de Prut.
Un exemplu în acest sens este Roman Tiutin. Acesta a fost deputat în Adunarea Populară a Găgăuziei și președinte al Comisiei pentru relații externe și administrație publică a legislativului autonomiei. În același timp, Tiutin a deținut cetățenia română. El însuși declara că o obținuse în 1998, pe când era student, iar ulterior anunța că vrea să renunțe la ea.
Situația nu era singulară. Chiar fosta bașcană Irina Vlah recunoștea într-un interviu din 2021 răspândirea cetățeniilor română și bulgară printre locuitorii autonomiei, precizând însă că nu există statistici exacte.
Recent, într-un interviu pentru ZdG despre rusificarea Găgăuziei, jurnalista Alina Mihalkina remarca faptul că mulți locuitori ai autonomiei și-au redobândit cetățenia română, iar alții dețin pașapoarte bulgărești. Ea atrăgea atenția inclusiv asupra paradoxului celor care critică România și limba română, dar beneficiază de cetățenia română.
Iar aici ajungem la o situație și mai relevantă pentru actualele alegeri. Alexandr Stoianoglo, originar din Găgăuzia și fost procuror al autonomiei, este cetățean român. ZdG a stabilit anterior că acesta a depus jurământul de credință față de România la Chișinău, în mai 2018, și că deține pașaport românesc din 2019. Stoianoglo a confirmat public cetățenia, afirmând că obținerea acesteia a fost o decizie transparentă și „apolitică”. Iar asemenea exemple în Găgăuzia sunt mai multe, inclusiv printre cei care critică azi România.
Cu alte cuvinte, cetățenia română nu este un corp străin transplantat în Găgăuzia de la Chișinău. Ea există de ani buni inclusiv printre oamenii care au ocupat funcții publice în autonomie, printre politicienii regiunii și printre oamenii obișnuiți.
Și aici apare întrebarea: cine este, de fapt, „românul” de care trebuie să se teamă găgăuzii? Un etnic român? Un cetățean al României? Un găgăuz cu pașaport românesc? Un cetățean al R. Moldova care vorbește româna? Pentru că acestea sunt lucruri diferite. Amestecarea lor într-un singur cuvânt – „român” – nu explică realitatea. O simplifică până când poate fi folosită drept sperietoare electorală.
La fel de interesantă este povestea limbii. În 2007, fostul bașcan Mihail Formuzal vorbea cu totul altfel despre cunoașterea limbii române. ZdG scria atunci despre cursurile de română pentru funcționarii publici din sudul țării. Formuzal spunea că el însuși absolvise un asemenea curs în 2005 și admitea că necunoașterea limbii române reprezenta o problemă pentru locuitorii autonomiei care doreau să candideze la funcții publice.
Astăzi, faptul că viitorului bașcan i se cere să cunoască limba română este prezentat drept dovadă că guvernarea vrea să aleagă un „român”. Dar bașcanul nu este doar șeful unei administrații locale. Potrivit statutului autonomiei, el reprezintă Găgăuzia și în raport cu autoritățile centrale. Este greu de explicat de ce cunoașterea limbii oficiale a statului din care face parte autonomia ar trebui interpretată automat ca o amenințare la identitatea găgăuză. Mai ales că cele două lucruri nu se exclud. A cunoaște româna nu înseamnă a nu mai fi găgăuz, după cum a cunoaște rusa nu transformă automat un găgăuz în rus.
Aici este poate cea mai importantă transformare care se produce în aceste zile. CEC spune că a stabilit data de 15 noiembrie după ce Adunarea Populară nu a adoptat o hotărâre în termenul prevăzut de Codul electoral, deși subiectul fusese examinat în mai multe ședințe. Răspunsul la această explicație poate fi contestarea ei în instanță, o dezbatere juridică sau o inițiativă legislativă. „Vor să pună un român bașcan” este însă altceva. Este o schimbare periculoasă de registru într-o autonomie creată tocmai pentru protejarea identității unei minorități naționale într-un stat multietnic.
Pentru alegerile din 15 noiembrie, în Registrul de Stat al Alegătorilor sunt înscriși peste 129 de mii de cetățeni cu drept de vot din autonomie. Ei ar trebui să poată afla cine sunt candidații, ce averi au, cine îi finanțează, ce interese reprezintă, ce planuri au pentru economie, școli, infrastructură, locuri de muncă și pentru relația autonomiei cu restul țării.
Mai ales după experiența ultimilor ani, alegătorii au dreptul să știe cine plătește pentru politica din Găgăuzia și cine încearcă să transforme nemulțumirile reale ale oamenilor în capital politic. În schimb, dezbaterea riscă să fie confiscată din nou de geopolitică și identitate: românii vin, Chișinăul atacă, limba română amenință, Găgăuzia trebuie salvată.
Este o formulă veche și foarte comodă. Pentru că atunci când „românul” devine principala problemă a Găgăuziei, nu mai trebuie să răspunzi la întrebări mult mai concrete. De ce, după trei decenii de autonomie, limba găgăuză rămâne vulnerabilă? De ce spațiul informațional al autonomiei este dominat atât de puternic de limba rusă? De ce cunoașterea limbii române continuă să fie prezentată ca o amenințare și nu ca o competență care le deschide tinerilor găgăuzi accesul la universități, instituții și locuri de muncă în propria lor țară?
Se creează un paradox. Pentru unii politicieni, România este suficient de bună pentru pașaport, pentru libertatea de circulație, pentru studii, muncă și drepturile pe care le oferă cetățenia unui stat membru al UE, dar devine brusc periculoasă atunci când apare într-un discurs electoral.
În aceeași cheie, limba română poate fi utilă în buzunar, pe documente și la frontieră, dar devine „instrument al Chișinăului” atunci când legea îi cere unui om care vrea să conducă o autonomie din R. Moldova să o cunoască. Cetățenia română nu face pe nimeni mai puțin găgăuz. Nici cunoașterea limbii române. Problema începe atunci când identitatea etnică este transformată într-o armă electorală și când oamenilor li se spune că pentru a-și apăra autonomia trebuie mai întâi să se teamă de cineva. Astăzi, acel cineva este din nou „românul”.
