„Găgăuzia a fost rusificată pentru că ne-au fost deportate elitele.” Cercetătoarea Svetlana Capanji și fiica ei, jurnalistă, despre deportări, rusificare și realitățile nevăzute din regiune
Svetlana Capanji, cercetătoare a fenomenului deportărilor din Găgăuzia face o incursiune în istorie și vorbește, într-o discuție cu ZdG, despre rusificarea Găgăuziei și deportările din 1940-1941. Fiica ei, jurnalistă de meserie, vorbește despre interacțiunea ei cu Chișinăul și despre aminitirile cu bunelul său. „Mulți oameni din Găgăuzia și-au redobândit cetățenia română, unii au pașapoarte bulgărești, adică europene. Mama mea a întrebat odată rudele dacă au primit cetățenia bulgară, iar ele au spus: „De ce ar trebui? Avem deja cetățenie română.” Chiar și cei care critică România și limba română se bucură de pașaportul românesc”, remarcă Ana Mihalkina, fiica Svetlanei Capanji.
Svetlana Capanji: „Teza mea de doctorat este legată de deportarea și represiunile din 1940–1941. Și am văzut deja multe cazuri, am citit peste 200 de dosare.
Oamenii au fost deportați de aici, la fel ca și din toată Basarabia, pentru că erau considerați oponenți ai puterii sovietice, pentru că ar împiedica această sovietizare.
Totul s-a întâmplat foarte repede. Au intrat în Basarabia pe 28 iunie 1940, iar pe 20 iulie, primele arestări erau deja în curs. Primii arestați au fost oameni care fuseseră anterior primari. Desigur, au inventat acuzații. Majoritatea au fost judecați în baza aceluiași articol: art. 54, secțiunea 13: „activitate contrarevoluționară”.
Erau agenți ai Moscovei aici, care i-au expus. Firește, unii găgăuzi și-au exprimat nemulțumirea în cercurile lor, oamenii se mai revoltau – „de ce mi-au luat pământul?”, „nu vrem această putere”, „voi, bolșevicii, nu veți domni aici, românii și nemții vor sosi în curând”. Dar nimeni nu credea că pentru așa opinii spuse în cercul familiei poți pierde tot. Acești oameni erau educați, erau primari, erau elita Găgăuziei. Putem spune că fondul genetic găgăuz a sărăcit după asta, elitele au fost deportate.
Majoritatea familiilor de găgăuzi au fost duse în Kazahstan. Unii au rămas acolo pentru totdeauna. Alții au putut să se întoarcă doar peste 15 ani, în 1956. Atâta suferință, atâta durere. Și celor care s-au întors li s-a ordonat să nu se mai întoarcă în satele lor natale. Mulți s-au stabilit în Ucraina și au rămas acolo. Familia mea, de exemplu, nici ea nu s-a putut întoarce imediat în Ceadîr-Lunga, deși tare și-au dorit.
Faptul că deportările au fost o crimă din partea Moscovei a fost recunoscut la sfârșitul anilor ’80 de către Mihail Sergheevici Gorbaciov. Majoritatea deportaților au fost reabilitați conform unui decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS în 1989. Reabilitați pe hârtie, un document pe care scria că pentru restituirea averilor poți contacta comisiile locale, raionale.
Bunica mea, fostă deportată din familia noastră, a primit 6000 de ruble. Puteai cumpăra o casă cu 6000 de ruble? Nu, desigur. Ulterior, s-au făcut mai multe acțiuni pentru a-i descuraja pe deportați să își redobândească averile și drepturile.
De câțiva ani se fac aceste expoziții în centrul Chișinăului – Trenul Durerii din Piața Marii Adunări Naționale. Am fost ghid timp de câteva zile, am vorbit cu mulți oameni. Până atunci credeam că doar noi, cei din Găgăuzia, nu am mai fost repuși deplin în drepturi, dar asta s-a întâmplat, de fapt, în toată Moldova. Deja președinții Timofti și Ghimpu au întreprins acțiuni ca să fie deschise arhivele, ca să cunoaștem dosarele. Acum, în sfârșit, arhivele sunt deschise și toate cauzele deportaților pot fi analizate.
Dar e nevoie de mult timp ca să fie descifrate toate dosarele și să fie explicate aceste crime: când puterea sovietică a venit aici, au luat casele oamenilor, iar în aceste case au organizat școli, puncte medicale, grădinițe. Toate acestea erau amplasate în clădiri naționalizate, multe dintre ele aparținând oamenilor deportați.
Și cum s-a întâmplat că poporul găgăuz, care a suferit atât de multe traume din cauza puterii sovietice, a rămas atât de rusificat și nu a reușit să promoveze limba și cultura găgăuză?
Au fost oameni care au promovat limba și cultura găgăuză, chiar și sub dominația sovietică – Dionisie Tanasoglu și Nicolai Baboglu. Mulți dintre intelectualii noștri au studiat în școală românească, au primit o educație în România și vorbeau limba română perfect. Dar elita a fost decapitată. Oamenii educați fie au fugit, fie au emigrat, fie au ajuns în exil și în lagăre. Sovietizarea și colhozurile au adus oameni obedienți puterii sovietice, ei au devenit noua elită – rusificată. Iar rudele noastre care s-au întors din deportări mai târziu au fost marginalizate.
Am întrebat-o cândva pe bunica mea: „Te-ai născut în Rusia țaristă, ai trăit în România, în regat, dar și cu puterea sovietică, deci când a fost cel mai bun moment al vieții tale?” Ea a răspuns că cel mai bine a fost cu românii. Ea spune că atunci s-a simțit mai liberă.
Dar generațiile ulterioare au fost rusificate, iar după căderea urss mulți au plecat în Rusia la muncă sau la studii. Sursele de informații erau rusești, așa că această generație a fost apropiată de Rusia.
Eu cred că nu autoritățile moldovenești ar trebui să promoveze limba găgăuză. Noi, populația locală, ar trebui să o promovăm. Ceea ce văd aici este că autoritățile găgăuze nu au contribuit la dezvoltarea acestei limbi găgăuze.”
Se considera înfricoșător să mergi la Chișinău din Găgăuzia, dar nu e adevărat
Alina Mihalkina, jurnalistă, fiica Svetlanei Capanji: „Eu, inițial, am învățat româna de la bunelul. El este din Căpriana, dar a locuit aici, la Ceadîr-Lunga. Ne cânta cântece, dar și vorbea cu noi în română. Când se stingea lumina, ne cânta Trandafir de la Moldova, Ioane-Ioane și Treceți batalioane române Carpații.
La Comrat tu poți să auzi oameni care vin din sate și vorbesc româna, aici, la Ceadîr-Lunga – nu. Dar eu am fost bucuroasă că am participat la olimpiadele republicane de română și de două ori, fiind elevă, am fost în România. Era un program foarte bun.
Colegii mei de clasă, fete și băieți, după absolvirea școlii au mers la studii în Rusia. Se considera înfricoșător să mergi la Chișinău la studii, că vom fi hărțuiți.
La Chișinău eu n-am simțit niciodată discriminare, chiar și când nu vorbeam (și acum nu vorbesc prea bine) româna, dar eu încercam. Când am ajuns la facultate la Chișinău, eram șase fete într-o cameră, doar eu vorbeam limba rusă, dar asta nu a fost niciodată o problemă.
Mulți oameni din Găgăuzia și-au redobândit cetățenia română, unii au pașapoarte bulgărești, adică europene. Mama mea a întrebat odată rudele dacă au primit cetățenia bulgară, iar ele au spus: „De ce ar trebui? Avem deja cetățenie română.” Chiar și cei care critică România și limba română se bucură de pașaportul românesc.”
