Dincolo de clișee: ce am descoperit, ce ne-a impresionat și cu ce am rămas după un weekend petrecut în Găgăuzia

Timp de trei zile, echipa Ziarului de Gardă a străbătut mai multe localități din UTA Găgăuzia, a discutat cu zeci de oameni și a încercat să înțeleagă regiunea dincolo de clișee, stereotipuri, discursuri politice sau alegeri. Ce am văzut, ce ne-a surprins și ce ne-a impresionat în legătură cu oamenii, locurile și atmosfera din autonomie? În rândurile de mai jos, jurnaliștii ZdG își împărtășesc impresiile după un weekend prelungit petrecut printre găgăuzi. 

Aneta Grosu: Plecam, acum câteva zile, spre Comrat, împreună cu colegii de la ZdG, ca să văd cum se trăiește acolo în condițiile unei autonomii pe care în 1990 găgăuzii erau gata să o obțină chiar și cu prețul vieții. Am descoperit oameni care spun ce gândesc chiar și atunci când înțeleg că adevărul lor nu place. Am descoperit oameni harnici, detașați de intrigile politice. Ce am reușit? După o discuție cu istoricul Ștefan Bejan despre evenimentele din 1990 și despre evoluțiile curente, am înțeles că politicienii de la Chișinău, dar și cei de la Comrat, au comis multe greșeli sau chiar abuzuri, lăsându-i pe cetățeni într-un hău de neștire, astfel încât pentru ei multe dintre valorile cetățenilor R. Moldova sunt sperietori de temut. Mulțumesc, Ștefan Bejan, pentru lecție!

Victor Moșneag: În aceste zile i-am cunoscut pe găgăuzi dintr-o altă perspectivă și ce am văzut mi-a dat speranțe. Înainte de a-i judeca și de a-i acuza, găgăuzii trebuie ascultați și înțeleși. Înțeleși, pentru că timp de 35 de ani ei au fost lăsați izolați, fără posibilități reale de a învăța limba română și, respectiv, fără posibilități de a se informa din surse credibile, ci doar din cele propagandistice rusești. Anume din aceste motive ei au ajuns să fie manipulați și să creadă în falsuri. Nu sunt rău intenționați, ci doar slab spre deloc informați corect. Acum, în plin proces de integrare europeană, Chișinăul trebuie să-și întoarcă fața spre Găgăuzia și cred că, prin multă muncă, există șansa de a transforma Găgăuzia dintr-o vulnerabilitate într-o poveste de succes a unei Moldove europene. 

Mariana Colun: Trei zile petrecute în Găgăuzia mi-au demonstrat încă o dată cât de important este contactul direct cu oamenii – să-i asculți, să vorbești cu ei, să încerci să înțelegi de ce văd lucrurile într-un anumit fel. Ani la rând, oamenii din regiune au fost în mare parte neglijați de politicienii de la Chișinău. Faptul că Găgăuzia este considerată „greu de abordat” a făcut ca mulți politicieni să prefere să o evite. Dar tocmai acolo unde este mai greu trebuie să existe mai mult dialog, nu mai puțin. Cu oamenii trebuie să vorbești, să le arăți că vrei să-i auzi și să-i înțelegi. Să ridicăm ziduri între noi e ușor. Mult mai greu este să construim punți. Pentru mine, aceste trei zile au fost, în primul rând, despre asta: despre a descoperi nu doar ceea ce ne face diferiți, ci, mai ales, ceea ce ne unește. 

Alina Radu: Anul acesta am avut dovezi clare în muzee despre deportarea găgăuzilor în Siberia în perioada sovietică. Până acum, deseori se fereau să vorbească la acest subiect;   acum, în muzeul de la Beșalma este un panou intitulat „Stalinismul”. Am mai aflat că în școlile cu predare în limba română din regiune nu mai sunt locuri, că tot acolo se țin, seara, cursuri de română pentru adulți – unde, de asemenea, se înscriu activ localnicii. 

Desigur, sunt încă multe rupturi între găgăuzi și români, dar văd oameni care sunt dispuși să vorbească despre problemele trecutului, despre rusificarea forțată, despre acceptarea limbii române, despre viitor. Mi-a rămas în suflet opinia unui bărbat în vârstă, portarul vinăriei Comrat, care la ieșire mi-a zis: „Sper că acum ați înțeles că găgăuzii sunt oameni foarte buni”, el fiind etnic român care locuiește și muncește toată viața la Comrat. 

Anatolie Eșanu: Deși rezultatele ultimelor alegeri parlamentare și prezidențiale creau impresia că Găgăuzia e „o altă lume” față de restul Republicii Moldova, odată ce vizitezi localitățile din autonomie, îți dai seama că oamenii sunt la fel ca cei de la Cahul, Ialoveni sau Soroca și au aceleași probleme și așteptări. Toți, dar absolut toți oamenii cu care am discutat, au vorbit despre Găgăuzia ca parte a Moldovei. Această atitudine a găgăuzilor mi se pare un bun punct de pornire pentru a-i (re)integra mai ușor, în condițiile în care, în trecut, unii politicieni i-au folosit în pretinse referendumuri care provocau dezbinare. Oamenii de la Comrat, Congaz, Beșalma spun că vor pace și prietenie între toate etniile de pe teritoriul R. Moldova. 

Vasile Ursachi: Pentru mine a fost o experiență a contrastelor, de la tradiții frumoase și mândrie față de propriul popor la indiferență pentru ceea ce te înconjoară. Cred că această descriere poate fi atribuită nu doar autonomiei găgăuze, dar și R. Moldova per general. În două zile am reușit să văd mai multe locuri frumoase, cu un potențial turistic foarte mare, dar subfinanțate. Este uimitor cum doar la câteva ore de capitală, fără să treci vama, poți să ajungi într-o regiune în care oamenii gândesc, vorbesc și trăiesc diferit. 

Aliona Cenușă: Am interacționat cu prestatori de servicii și antreprenori locali – mai mici sau mai mari, mai vechi pe piață sau abia la început – și am simțit multă deschidere: oameni care vor să lucreze, să colaboreze, să ofere servicii bune și să-și pună regiunea în valoare. Se vede că unele afaceri sunt în dezvoltare datorită programelor de susținere, inclusiv din fonduri externe. Dar problemele rămân cunoscute pentru orice regiune a Moldovei: piață mică, migrație, sate care se golesc, puține locuri de muncă și salarii care ar trebui să fie mai competitive. Am rămas cu impresia că potențial de conectare există, oameni gospodari există, iar dezvoltarea regiunii poate veni și prin antreprenoriat, colaborări locale și exemple concrete de afaceri care arată cum sprijinul extern ajunge, de fapt, la oameni.

Olga Bulat: Găgăuzia este o regiune despre care se vorbește adesea prin prisma tensiunilor politice. Timp de decenii, comunicarea cu locuitorii a fost insuficientă: oamenii nu s-au simțit ascultați, iar frica moștenită din perioada sovietică de a spune ceea ce gândesc încă se resimte – lucru observat și în discuțiile cu localnicii. Această lipsă de dialog a dus la situația de astăzi, când mulți, în locul unui drum nou, dar incert, aleg calea veche, chiar dacă este cu fisuri. Pentru schimbare însă, este necesar ca locuitorii regiunii să înțeleagă cauzele ce îi împiedică să evolueze, cheia fiind dialogul. Autoritățile trebuie să se ridice din fotolii și să ajungă mai des în regiune pentru a cunoaște problemele oamenilor, or, viața și dificultățile cetățenilor nu se limitează la Chișinău.

Felicia Ganev: În copilărie, singurul meu „mall” era piața din Comrat. Eram prea mică să înțeleg ce viziuni politice au. Nici nu mă interesa și nici nu-mi puneam astfel de întrebări. Am crescut fără teamă, fără prejudecăți, fără peretele care să ne împartă în „noi” și „ei”. Am crescut cu convingerea că este firesc să fim diferiți, să vorbim limbi diferite și, cu toate acestea, să ne înțelegem. Chiar dacă, de cele mai multe ori, asta însemna ca eu să vorbesc în rusă.

Și totuși, tocmai pentru că știam cum sunt oamenii și pentru că vedeam realitățile ultimilor ani din regiune, această vizită de trei zile în Găgăuzia, alături de echipă, mi s-a părut necesară. Pentru ei, dar și pentru mine. Îmi doream ca și colegii mei să-i cunoască pe oameni așa cum îi cunosc eu. Să înțeleagă de ce mulți au ajuns vulnerabili în fața manipulării, dar și să vadă că, dincolo de etichete și stereotipuri, există oameni conștienți, inteligenți și sincer preocupați de viitorul lor, iar limba română se aude mai des decât ne-am imagina.

Gabriela Munteanu: Deși am petrecut doar câteva zile în Găgăuzia, am făcut câteva constatări. Oamenii de acolo au nevoie de mai multă comunicare și surse credibile de informare în limba rusă. Fiind preponderent vorbitori de limba rusă, mi-a fost complicat să comunic cu ei direct. Chiar și tinerii pe cate i-am întâlnit și înțelegeau româna preferau să răspundă în rusă, probabil din nesiguranță sau poate din comoditate. Am simțit o reținere și o frică în discuțiile cu cei de acolo, mai ales la subiecte politice. În comunitate sunt înrădăcinate falsuri, iar pe oameni îi convingi greu care e adevărul, dar asta nu e vina lor. Situația s-ar putea schimba dacă autoritățile s-ar implica mai mult, explicându-le că UE nu le amenință identitatea sau istoria și că nimeni din afara regiunii nu le vrea răul.

Vlad Gălușcă: În Găgăuzia am plecat cu multe întrebări și m-am întors cu… și mai multe, dar și cu o concluzie clară. În multe dintre discuțiile purtate am simțit cât de adânc au pătruns mesajele fabricate în laboratoarele Kremlinului. Frica și dezinformarea au devenit  pentru unii realități acceptate, iar asta nu s-a întâmplat peste noapte. Ani la rând, lipsa unui dialog între Chișinău și Comrat a creat acest gol pe care alții l-au umplut cu ușurință. Totuși, am întâlnit oameni care vor, înainte de toate, să fie ascultați și înțeleși. Dacă ne dorim să dăm jos „hotarele”, răspunsul nu este ura și nici etichetarea unei întregi comunități. Trebuie să fim gata să dăm întrebări, dar mai ales, să ascultăm atent răspunsurile. 

Mihaela Melnic: În Găgăuzia am vizitat două mori de vânt. Prima avea palele rupte și era lăsată în paragină, iar a doua avea toate cele șase pale noi, pentru că fusese reconstruită cu ajutorul banilor europeni, după cum scria pe plăcuța informativă. 

Imaginea acestor două mori de vânt din Găgăuzia îmi pare sugestivă pentru situația din prezent, o realitate despre care știam, citisem și auzisem, dar pe care am simțit-o atunci când am schimonosit o rusă pe care n-o prea pot vorbi pentru ca oamenii să mă înțeleagă la farmacie, la magazin și la magazinul de fructe. Am întâlnit oameni care doresc să-și protejeze și să-și păstreze limba găgăuză, pe care o vorbesc și o cântă, și, deopotrivă, oameni care cred că este inutil să protejezi o limbă pe care, spun ei, n-o poți vorbi nicăieri altundeva. Poate că discuțiile ar fi fost altfel fără cameră și microfon, dar cert este că există nevoia de conversații reale, de contact uman. Iar de la conversații banale despre fructe și legume, se poate ajunge ușor și la subiecte despre politică, despre vectorul țării sau despre ce ar avea nevoie oamenii de aici pentru a se simți parte integrată a Moldovei. 

Alina Vlas: Nu am mai fost niciodată în Găgăuzia, iar aniversarea ZdG a fost o ocazie perfectă pentru a face asta. Nu aveam deloc așteptări, pentru că știam că acolo e o altă „lume” a R. Moldova. Chiar dacă trăim în aceeași țară, oamenii sunt cu totul diferiți. Primul și cel mai mare șoc al meu a fost necunoașterea atât de mare a limbii române, nici măcar înțelegerea ei. Când auzeam pe cineva vorbind în limba română, primul gând era că „sigur nu e de aici, a venit și el ca noi în vizită”. Este mult de muncă, se simte că Rusia și-a pus amprenta acolo mai mult decât în alte părți. Totuși, vizita m-a făcut să înțeleg cât de diferită poate fi realitatea din interiorul aceleiași țări și cât de important este să o cunoști înainte de a judeca.

Natalia Zaharescu: La Congaz, discutând cu oamenii pe care i-am întâlnit pe străzile satului sau cu cei care trebăluiau pe lângă casele lor, dar și-au făcut timp să ne asculte și să ne răspundă la întrebări, am avut sentimente contrastante. M-au întristat enorm convingerile pro-rusești și antieuropene ale multora: oameni care vorbeau ca „din televizor” sau ca „de pe internet”, cu fraze și idei rupte din narațiuni propagandistice, în care cred orbește și le transmit mai departe ca pe un virus de care nici nu bănuiesc că sunt infectați. Și la o primă astfel de discuție este practic imposibil să schimbi ceva în viziunile lor, iar dacă mai stai un timp printre ei, riști să ajungi și tu „virusat”.

M-a bucurat să aud că, deși cu nostalgie pentru URSS, cu antipatie sau chiar ură față de UE, cu indiferență sau reticență față de guvernarea de la Chișinău, găgăuzii se văd totuși ca fiind parte a Republicii Moldova. Și m-a mai bucurat faptul că am văzut în ochii lor curiozitatea de a ne cunoaște și dorința de a ne spune ce cred ei și ce simt ei. Am văzut oameni care muncesc cu hărnicie pentru satul lor, pentru gospodăria lor, pentru familia lor, oameni primitori și zâmbitori, care sunt gata oricând de oaspeți nepoftiți, chiar dacă sunt niște jurnaliști curioși de la Chișinău. 

Milena Onisim: M-am bucurat enorm că am întâlnit și oameni care stăpânesc bine limba română, am cunoscut femei puternice care au vorbit cu mult entuziasm despre munca pe care o fac zi de zi, iar asta este foarte important. „Dacă faci un lucru, trebuie să-l faci din plăcere, altfel e în zadar”, ne-a spus cu mult entuziasm Galina, o angajată la „Vinuri de Comrat”, care stăpânește cu măiestrie arta vinificației.

Coincidența a făcut ca în cele două zile petrecute la complexul turistic „Gagauz Sofrasi” să asistăm, de pe margine, și la două nunți în stil găgăuz. Am dansat pe muzica lui Tarkan, am auzit hore moldovenești, melodii în spaniolă, italiană, turcă, rusă și găgăuză, ceea ce m-a făcut să înțeleg că această regiune nu este chiar atât de îndepărtată de cultura europeană și că, în ciuda autonomiei sale și a rusificării, un guvern curajos ar putea să o schimbe la față și să o întoarcă spre UE.

Marina Gorbatovschi: Dacă ar fi să păstrez o singură imagine din această experiență, ar fi cea a doi tineri care și-au construit viața la mii de kilometri depărtare, în China, dar au simțit că începutul familiei lor nu poate avea loc decât acasă, în Găgăuzia. Ea – găgăuză. El – turc. Două lumi diferite, unite de dorința de a spune „da” într-o nuntă cu tradiții, printre oamenii și locurile care îi definesc.

Mai există însă o imagine care mă va însoți mult timp. În seara nunții, tatăl miresei, primarul unui sat din Găgăuzia, s-a apropiat de noi și vorbind puțin în rusă și puțin în română, ne-a spus că îl onorează faptul că ZdG a ales să-și sărbătorească cei 22 de ani de activitate anume în regiunea lui. Apoi a rostit o frază simplă, dar care a spus mai mult decât multe discursuri: „Cred că, cu ajutorul dvs. și al nostru, țara noastră va merge în direcția corectă.”

De aceea rămân cu sentimentul că în Găgăuzia și în R. Moldova încă există motive să credem. Nu, nu este totul pierdut.

Luminița Cauliuc: Vizita noastră în Găgăuzia a fost pentru mine o experiență interesantă, care m-a făcut să privesc această regiune cu alți ochi. În aceste trei zile am avut ocazia să descopăr nu doar peisajele frumoase, dar și oamenii primitori din regiune, care au povestit cu drag despre tradițiile și istoria găgăuzilor. Mi-a plăcut în mod deosebit imitația unei case vechi de găgăuzi, pe care am reușit să o vedem la Gagauz Sofrasi, dar și muzeul „Lucrurilor uitate” din cadrul vinăriei „Vinuri de Comrat”, întrucât ambele vizite au fost ca niște mici călătorii în timp. Mă bucur că am avut ocazia să descopăr istoria, cultura și tradițiile Găgăuziei. 

Daniela Mihalachi: Am înțeles că știu puține despre Găgăuzia și locuitorii ei. În această călătorie am aflat despre personalități găgăuze marcante, cum ar fi Liudmila Pocrovscaia –  persoana care a dezvoltat limba și gramatica găgăuză; Dumitru Caracioban – fondatorul primului muzeu de istorie găgăuză din lume și, în general, artist; Mihail Ciachir – preot și traducător de cărți bisericești în limba găgăuză. Ceea ce m-a impresionat enorm a fost pasiunea localnicilor când povesteau despre Găgăuzia și faptul că există oameni care să-i asculte, de exemplu, niște turiști belgieni, vizitatori ai muzeului în aceeași zi cu noi. După vizita la muzeu, mi-am reconfirmat că trebuie permanent să verificăm orice informație și să ne bazăm în primul rând pe fapte, nu pe vorbe sau interpretări.