Cum am refugiat jurnaliști: Ucraina – Moldova – Ucraina

În dimineața zilei de 24 februarie ne trezisem toți cu un război în față. După 2 ani de pandemie, am înțeles că există ceva și mai dificil. Așa, din senin, redacția s-a pomenit cu noi sarcini, și mai complicate, fiind nevoie de mai multe ore de muncă, de mai puține ore de somn, fiind nevoie și de mai multe plăți, având mai puțini bani și o gaură bugetară care mă privea ca o gură de Javelin.

Așa m-a găsit la 25 februarie, nedormită, năucită și copleșită. Un apel de la cineva din Rețeaua Globală a Jurnaliștilor de Investigație (GIJN) din cadrul căreia face parte și ZdG m-a pus în fața unei dificultăți noi. Mă întreba dacă am putea să ne implicăm în refugierea jurnaliștilor din Ucraina, în special a celor de investigație. Aveam creierii răsuciți de toate dificultățile și țin minte că m-am întrebat în gând, aproape țipând la mine: Ce putem face pentru jurnaliștii din Ucraina?

Ce să poată o redacție plină de probleme, cu reporteri tineri, majoritatea locuind în chirie sau având apartamente modeste, cu venituri medii, cu un oficiu închiriat la care abia dacă plătim factura crescândă la gaz? Dar am deschis gura și am răspuns cu inima: da, putem, putem oferi spațiu la noi în oficiu, putem găzdui, găsi chirie, transport, putem face tot de ce e nevoie.

Peste câteva zile procesul a început. Întâi mi-a scris Natalia că vine de la Kiev, cu câțiva jurnaliști și niște membri ai familiilor, dacă am putea să îi preluăm din punctul X și să îi găzduim pe câteva zile. Sigur că putem.

Nu i-am spus că nu avem nimic, iar din acel moment cred că nu mai am motive să zic că nu putem sau nu avem. Pentru că, dacă trebuie, găsim și reușim. Cum? Întâi am întrebat un grup de jurnaliști pe Facebook cine poate ajuta cu cazarea câtorva persoane. Peste câteva minute mi-a scris Mariana Colun și mi-a zis că niște vecini au un apartament disponibil. Mariana a conectat familia sa, au aranjat lucrurile în locuință, au pregătit câte ceva de mâncare. Eu am conectat familia mea – să îi aducă din punctul X la Chișinău.

Drumul Nataliei și al oamenilor ei de la Kiev la Chișinău a durat o zi și o noapte. O zi și o noapte aceste 2 familii din Moldova (a mea și a Marianei) s-au frământat: oare vor reuși să treacă? Oare e lungă coada de mașini? Oare nu vor ajunge atacurile până la vamă? Simțeam deja că îi adoptasem, erau ca niște rude ale noastre și trebuie să avem grijă să fie bine. La un moment dat, Natalia a dispărut de pe chaturi. Nu mai răspundea la mesaje. De ce? De ce?, îmi răsuna în tâmple întrebarea.

Era ceva normal. Intrase în Moldova și nu mai avea internetul mobil ucrainean. Mi-a scris curând un SMS că e în Moldova. Îi telefonez Marianei, ne bucurăm împreună. Îl sun pe fiu-meu, să plece să ia reporterii din punctul X. La ora 00.34 noaptea, primesc mesaj de la toți: sunt cazați, hrăniți, aranjați. Noapte bună tuturor! Ce simplu a fost și ce sentiment de împlinire!

Peste câteva zile ne ocupam deja de Ana (nume schimbat din motive de securitate), o jurnalistă de investigație care venea cu cei doi copii ai săi și cu părinții. Ana se refugia din Nicolaev, un oraș foarte afectat de bombardamente. I-am promis tot sprijinul, nu ne-am mai temut că nu avem nimic, știam că vom găsi tot de ce e nevoie.

Pașii au fost exact aceeași: un apel către prietenii de pe Facebook, dacă ar putea găsi o locuință la Chișinău. Prima mi-a scris Cristina: e plecată pe câteva zile, oferă locuința ei, ea nu este în Chișinău, dar o prietenă poate oferi cheile. Un alt jurnalist a găsit transport de la Palanca. Ai mei s-au dus și au luat cheile ca să fie totul pregătit. Deja părea totul simplu, când a venit un mesaj dezarmant. Alesia a scris că nu a putut porni spre Chișinău, că mașina care trebuia să îi scoată din orașul Nicolaev nu a mai venit după ei.

Ziceam mai sus că, din momentul în care te implici să ajuți pe cineva, îl adopți, îl consideri rudă, începi să urmărești tot lanțul de întâmplări, să te gândești la copiii și părinții lui, la toți și la toate. Oare de ce nu o fi venit mașina să-i ia? De explozii? De lipsă de combustibil?

Au găsit altă mașină, au pornit cu toții abia a doua zi, cel mai mic copil având abia un an. Toată ziua ne-am scris mesaje. Când Ana nu a mai răspuns pe chaturi, știam că a intrat în Moldova și nu mai are internet. O instruisem să îi zică șoferului să mă sune. Da, a funcționat, s-au întâlnit cu șoferul, m-au telefonat. Aproape de miezul nopții primesc mesajul cela de la băiatul meu: i-am cazat, le-am conectat încălzirea, internetul, au tot de ce este nevoie. Ana s-a conectat și ea să îmi zică că e fericită să își vadă copiii și părinții într-o locuință care nu e bombardată. Îi scriu Cristinei, gazda spontană, că oamenii au ajuns în casa ei și îi mulțumim. Ce stare de bine, să îți dai seama că lumea se conectează pentru bine.

Jurnaliștii sunt oameni mobili și curioși. Practic, toți cei pe care i-am ajutat să ajungă la Chișinău au continuat activitatea jurnalistică. Unii au plecat în România, alții – în alte state UE, alții au rămas, iar Natalia Gumeniuk a plecat înapoi în Ucraina. Și-a găsit o vestă antiglonț, o cască și m-a rugat să o ajut cu transportul spre Odesa. Am avut un dialog scurt înainte de asta, la redacția ZdG:

– Poate te mai gândești, e totuși un război adevărat, chiar și la Odesa.

– Tu doar știi că trebuie să lucrăm, trebuie să facem reportaje. Eu sunt jurnalistă ucraineană, eu trebuie să fac ce pot mai bine pentru Ucraina mea. Și, deseori, lucrurile complicate nu sunt atât de complicate, dacă știi cum să le faci. Noi doar știm cum, noi doar avem surse, știm cum să comunicăm. Dacă știi cum, totul iese bine.

N-am mai contrazis-o. Ne cunoaștem cu ea de mai mulți ani și e anume așa cum zice: ea știe cum să facă și e foarte determinată să facă cel mai bine ceea ce știe. Știu doar că de acum încolo suntem mai mult decât colege de breaslă.

Și Mariana Colun simte la fel. „Războiul are fața urâtă și nu mi-aș fi dorit vreodată să cunosc oameni minunați anume în astfel de împrejurări. Dar s-a întâmplat. Și ne-am promis că ne vom revedea, neapărat, la Kiev, într-un viitor, sperăm, nu foarte îndepărtat”, zice ea. Îmi pare că și cu Mariana ne-am înrudit. Și cu Cristina, deși nu ne-am văzut niciodată, decât pe Facebook. Și cu Ana, deși tot nu ne-am văzut niciodată, pentru că atunci când organizam să fie preluată și cazată, lucram în paralel la redacție la problemele ce țâșnesc ca din țeava aia Javelin.

Ana e singura rămasă în Moldova și a promis să scrie pentru ZdG câte ceva din experiențele ei. Asta e o nouă formă de găzduire, găzduim jurnaliștii ucraineni în paginile ZdG. Pe Natalia Gumeniuk am găzduit-o deja, cu un interviu interesant, realizat în această călătorie de la Kiev la Chișinău. Apoi, ea a plecat și a făcut reportaje de la Odesa, Harkov, Nicolaev, Ohtirka pentru presa din întreaga lume. Știm că peste tot o găzduiesc oameni buni, care o adoptă, o îndrăgesc și o apără. Asta li se întâmplă jurnaliștilor care servesc interesul public. Și de aceea ne-am implicat și noi.

Foto de Natalia Gumeniuk, Ucraina.