Principală  —  Ştiri  —  Diverse   —   VIDEO/ Andrei Zorin, din scaunul…

VIDEOAndrei Zorin, din scaunul său rulant: „Pentru ei, s-ar părea că noi pur și simplu nu existăm”

Cum o fi fiind diminețile celor care nu se mai pot ridica singuri din pat? Ce văd atunci când o nouă zi începe pe pământ, deci și în viața lor? Cum se încheie fiecare zi în care acești oameni au fost în continuare dependenți de scaunul rulant și de mâinile puternice ale rudelor sau ale prietenilor? Vreau să cred că diminețile lor au aceleași culori, iar serile sunt promițătoare de vise, la fel ca și ale altor semeni de-ai lor.

Pe Andrei Zorin, din Chișinău, un tânăr imobilizat într-un scaun cu rotile, l-am cunoscut în fața Judecătoriei Chișinău, sediul Râșcani, unde stabilisem să avem o întrevedere cu vicepreședintele instanței, Corneliu Guzun. Andrei era însoțit de prietenul său, Sașa, și el cu probleme de sănătate, dar care găsește timp să-l conducă pe Andrei, atunci când acesta iese din casă, la plimbare sau cu anumite probleme, în căutarea dreptății pentru sine și pentru alte persoane care se confruntă cu dificultăți de mișcare.

Andrei este unul dintre cele circa 190 de mii de persoane cu dizabilități care, fiind cetățeni ai R. Moldova, au acces extrem de limitat în instanțele de judecată, dar și în alte instituții de stat sau private. Preocuparea sa constantă este legată de lipsa accesului persoanelor cu dizabilități locomotorii, de vedere sau de auz nu doar în sediile justiției de la noi, dar și în alte instituții publice. În fața Judecătoriei Chișinău, sediul Râșcani, Andrei își amintește ca despre un mare necaz despre îndelungatele sale procese de judecată pe care le-a avut, până la urmă, fără rost, cu o cunoscută rețea de farmacii din R. Moldova. „Pentru ei, s-ar părea că noi pur și simplu nu existăm”, ne spune Andrei, vorbind greu, dar logic și clar.

Andrei, deși ești imobilizat în acest scaun cu rotile, reușești să lupți și să învingi în situații dificile din această viață. Cum e să lupți, când drumurile tale sunt greu de străbătut?

Publicitate
Publicitate

– E clar, eu nu pot face mare lucru, dar cel puțin încerc, altfel viața mea ar fi parcă lipsită de rost. Când am avut procesul cu rețeaua de farmacii „Felicia”, am depus cererea pentru că oameni ca și mine, care au probleme de sănătate, deseori au nevoie de medicamente, după care ajung foarte greu, deoarece era și mai este imposibil să intri în multe farmacii. Am mers prin procese ani de zile, ședințele de judecată aveau loc de obicei la etaje de sus, în sediile judecătoriilor care nu erau asigurate cu lift. Îmi amintesc, până la urmă, dezbaterile judiciare au avut loc la Judecătoria Centru, etajul 1, cu intrare prin Pretura Centru. Câțiva ani au continuat ședințele, dar și azi situația rămâne pe vechi.

La sediul Judecătoriei Râșcani ai avut vreun proces de judecată?

– O singură dată am depus o cerere, atunci când cei de la Clubul „Drive” nu mi-au permis să intru la un concert, la care visam să fiu prezent. Așa și nu știu ce i-a deranjat mai mult, scaunul meu rulant sau felul meu de a fi… visez să ajung la un spectacol la Teatrul „Cehov”, dar nu cred că acest lucru s-ar putea întâmpla degrabă, pentru că acest teatru este inaccesibil pentru oameni ca și mine.

Aici, la judecătorie, recent a fost construită o rampă nouă. Vrei să încerci cum e acum accesul în sediul instanței de judecată?

– Nu vreau să încerc, pentru că aș putea zbura de acolo. După cum văd eu, construcția e făcută cu multe încălcări, e un unghi prea mare, foarte mare. El nu trebuie să fie atât de abrupt. Cel puțin asta spun normele în construcții. La fiecare 10 centimetri de treaptă trebuie construit un metru de rampă. Totodată, eu cunosc și calitatea acestor plăci, care sunt foarte lunecoase. Nu voi risca, e lunecos, va fi greu să cobor. Rampa ar fi trebuit să fie construită până la colțul clădirii…

Dar cum ai ajuns aici, tocmai de la Ciocana?

– Sașa m-a ajutat. Și el e cu probleme de sănătate, dar ori de câte ori am nevoie – mă însoțește. Alteori, prietena mea, Natașa, are grijă să ajung în siguranță, acolo unde am nevoie să fiu.

Cum a fost ziua de azi pentru tine?

Ca oricare alta. E greu să locuiești într-un apartament cu alte cinci persoane, chiar dacă sunt rude apropiate și îmi sunt de mare ajutor. În blocul în care locuiesc am reușit să conving autoritățile să construiască o rampă de acces… Avem și lift, dar oricum e complicat. Chiar dacă e greu, mă bucur să nu am ajuns să vagabondez, așa precum se întâmplă cu alte persoane care au probleme de sănătate similare și care ajung victime ale unor escrocherii imobiliare.

Muncești undeva?

– Nu poate fi vorba să mă angajez. Chiar dacă mă descurc să navighez în internet, tot ce fac e foarte lent. Ce angajator va vrea să aibă un angajat care face un lucru de 3-4 ori mai încet decât ceilalți angajați?

Pe cât timp îți ajunge pensia?

– Nu am calculat, pentru că am o pensie de 1700 de lei… Credeți că cineva s-ar putea descurca la noi cu o astfel de pensie? Nu îmi este rușine să recunosc că, uneori, ieșind la plimbare cu Sașa sau cu Natașa, se întâmplă ca trecătorii să-mi întindă 10-20 de lei. Nu, eu nu cerșesc, ei singuri, văzându-mă, îmi dau. Nu e mult, dar sunt de mare ajutor pentru mine.

Te-ai născut cu această suferință?

– Nu, am fost și eu un copil sănătos, iubit de părinți, care astăzi nu mai sunt în viață. Pe când aveam 7 luni de viață, dintr-o greșeală medicală am ajuns cine sunt… De atunci, părinții mei nu au mai avut altă preocupare. Am fost la zeci de clinici, sanatorii, medici diferiți m-au consultat, dar nimeni nu a mai reușit să corecteze acea greșeală medicală. 

De ce ai avea nevoie în primul rând?

– Foarte mulți cred că noi am avea nevoie mai ales de rampe de acces, dar cred că mai importantă e empatia și ei au nevoie de empatie și de multă înțelegere.

Andrei, mulțumim pentru acest dialog.

Pentru conformitate, Aneta Grosu


Publicitate
Publicitate