Oameni „Doamne, dă-ne pace”: cântecul dintre sirene

La Reni, în sudul Ucrainei, războiul a schimbat până și felul în care oamenii ascultă liniștea. Aici, ca și în toată Ucraina, lumea a înțeles că orice vuiet poate fi o amenințare. De circa 1700 de zile, o motocicletă, o mașină care trece pe stradă, un avion pe cer – toate declanșează aceeași reacție – frica.

Pentru Maria Catanoi, interpretă de muzică populară, solistă a ansamblului vocal „Țărăncuța”, laureată a mai multor concursuri naționale și internaţionale, războiul a însemnat și o schimbare a locului pe care îl ocupă cântecul în viața ei, dar și în viața altor oameni.

„Eu, de obicei, privesc emisiuni TV, când avem curent electric, dar, de fapt, m-am săturat de toate. Mă rog de pace. Aceste rugăciuni înlocuiesc chiar și cântecele necântate din cauza războiului”, spune Maria într-o discuție pe care am purtat-o printre vuietele de sirene care răsună zi de zi, noapte de noapte, în sudul Ucrainei.

Au trecut ani de la începutul războiului, iar starea de neliniște și frică a devenit una aproape obișnuită. Așa, stând singură în casă, Maria își amintește de copilărie, de anii când în școli erau înscriși zeci de copii în clasele întâi. Astăzi, spune ea, copiii înscriși în clasa întâi sunt tot mai puțini. 

„Necazurile și durerea ne fac tot mai puțini. Bătrâni, dar și mai tineri, pleacă din cauza bolilor care nu mai pot fi tratate pe timp de război, iar cei tineri nu mai decid să nască din cauza fricii că nu-și vor putea crește copiii în pace”, explică Maria.

Frica de zgomote

Cel mai greu de depășit, spune Maria, este frica. „Cel mai mult mă tem să aud un vuiet, orice vuiet. Trăiesc cu frică. Deja am reacții la o motocicletă, o mașină care circulă… Mă sperie orice sunet puternic.” 

În acești ani de război a plecat uneori la rude, în Cahul, încercând să găsească puțină liniște. Dar frica a însoțit-o și acolo. „Mai ales când vedeam zburând avioane, îmi pierdeam cumpătul, chiar dacă nu eram acasă, în Ucraina”, povestește Maria.

În telefon are instalată o aplicație care avertizează despre posibile atacuri. Pe o hartă poate vedea de unde sunt lansate rachetele și în cât timp ar putea ajunge până la Reni. Astfel de aplicații sunt instalate în telefoanele celor afectați de război. 

Pe rând, toate satele din regiune au fost atacate. Și Barta, și Caragaci, și Bulboaca. Au fost lovite și orașe precum Bolgrad sau Ismail. Case distruse, poduri, drumuri, centre medicale afectate. Uneori, orașul rămâne zile întregi fără energie electrică. Maria își amintește un atac în care sute de drone au venit una după alta. „Au nimerit în gospodăriile oamenilor, au distrus mai multe case, o parte au ars, în altele au căzut pereții și tavanul chiar peste cei care erau în case. Fac prăpăd.”

În astfel de condiții, liniștea devine o stare pe care încerci să o regăsești măcar în vis.

„Nu știu care din cele 1700 de zile de război au fost mai periculoase, dar știu că toate împreună ne-au transformat în ostatici ai fricii și ai îngrijorării”, se plânge Maria.

„Fără repetiții cred că aș înnebuni”

De două ori pe săptămână, membrele ansamblului „Țărăncuța”  se întâlnesc la repetiții.

„Fără aceste repetiții cred că aș înnebuni”, spune Maria. Cântă cântece populare, dar nu și despre război. „Nu putem cânta despre război, că ne podidește plânsul. Am încercat, dar e greu să cânți printre lacrimi.”

Cel mai des cântă despre casa părintească, despre copilărie, despre tinerețe – despre o lume de dinaintea războiului, în care amintirile au devenit un refugiu.

Femeile din ansamblu au 60–70 de ani. Pentru ele, aceste cântece sunt parte din viața lor. 

„Când cânți din suflet, poți cânta și fără cuvinte. Pentru noi cântecul este ca o pastilă, care ne ajută să ne menținem în viață”, explică Maria, argumentând că în toți acești ani cântecul a devenit o formă de supraviețuire.

Ansamblul există de peste 20 de ani. Astăzi susține mai puține spectacole, iar deplasările sunt rare, inclusiv din cauza lipsei banilor pentru transport. În acest an, două plecări în R.  Moldova au fost pentru artiste adevărate sărbători. Au cântat în sud, în raionul Cahul.

Acasă, cântă și pentru soldații care apără Ucraina. Spectacolele au loc în casa de cultură sau în parc, însă întâlnirile nu sunt anunțate din timp pentru a evita atacurile. Războiul a schimbat până și felul în care se organizează un spectacol.

Copiii care învață în subsoluri

Viața de zi cu zi continuă, dar într-un regim greu de imaginat pentru cei care trăiesc departe de război. La grădiniță, copiii sunt aduși dimineața hrăniți și îmbrăcați. Dacă începe alerta, trebuie duși în subsol. Uneori sunt treziți din somn și coborâți în brațe.

„Și ei sunt stresați. Plâng. Ce să le spui? Unul vrea mâncare, altul apă. Nimeni azi nu poate răspunde ce vină au copiii că trec printr-un astfel de calvar”, susține interlocutoarea noastră.

Și școala funcționează în același regim. Lecția poate fi întreruptă în orice clipă de o alarmă, iar copiii trebuie să se ascundă în adăposturi. 

În spitale, spune Maria, situația este și mai complicată. Pacienții imobilizați și cei din terapie intensivă trebuie protejați indiferent de ceea ce se întâmplă afară. Dar cum? Cum să-i transferi din terapie intensivă în adăposturi?

În spatele fiecărei familii sunt povești despre război. Un copil plecat pe front. Un fiu care a rămas în Ucraina și în orice clipă așteaptă mobilizarea. Copii și nepoți plecați în alte țări. Rude pe care nu le mai poți vedea. „Fiecare dintre noi, în suflet, are o durere pe care nu o putem arăta nimănui. Ne doare atât de tare și nu-i găsim leacul.”

Maria are rude în România. Familia unui fiu o cheamă în Germania. Și nepoții o roagă să vină la ei, dar ea spune că nu poate pleca. „Eu sunt una dintre cele care nu pot decide să plec de aici.”

A rămas la Reni, între casa ei, oamenii cu care cântă și fiul care muncește acolo, chiar dacă războiul a schimbat și cele mai simple lucruri: cumpărăturile, drumurile, aprovizionarea.

În perioadele de panică magazinele se golesc. „Nu găsești un kilogram de sare să cumperi. Oamenii încearcă să-și facă rezerve, temându-se că drumurile vor fi închise și că nu vor mai putea ajunge la Odesa. Unul dintre drumuri trece prin zona podului de la Maiaki.

„Noi altă trecere nu aveam ca să ne ducem la Odesa. Asta e unicul drum.”

În astfel de momente, oamenii se temeau nu doar de atacuri, ci și de posibilitatea de a rămâne fără hrană și fără o cale de ieșire.

„Ce aș face în prima zi de pace?”

Pentru Maria, întrebarea despre sfârșitul războiului este aproape imposibil de discutat.

„Asta nici nu se discută. Doar ne rugăm: Doamne, dă-ne pace.”

Pacea a devenit cea mai simplă și, în același timp, cea mai mare dorință. „Acum, singura dorință, singura urare care răsună și în zile de sărbătoare, e despre Pace.”

Oamenii nu mai fac planuri. Nu se mai întâlnesc cu rudele. Nu mai știu când se vor putea întoarce la o viață normală: „Starea noastră e atât de grea, încât respirăm cu greu.”

O întreb ce ar face în prima zi de pace. Răspunde imediat: „Doamne! Cred că aș cânta tare, tare, ca s-audă toți.”

Până atunci, războiul continuă să lase în urmă victime. În localitățile din jur, aproape în fiecare săptămână sunt înmormântați soldați. Unii au 19 ani, alții sunt mai în vârstă. „Rară săptămână când nu avem pe cineva adus mort de pe câmpul de luptă.”

Maria vorbește despre băieți din Reni și din satele din jur. Despre familii care își conduc fiii pe ultimul drum. Înmormântările au loc cu onoruri militare. Oamenii ies în stradă cu steaguri și flori. Mașinile se opresc. Mulți îngenunchează. În centrul orașului au fost instalate portrete mari ale celor căzuți. Fotografii, nume, chipuri. În fiecare zi, la ora nouă dimineața, în centrul localității are loc un moment de comemorare. „Se oprește lumea în stradă, se opresc mașinile. Un metronom bate. Un sunet repetitiv, aproape mecanic, care anunță momentul de reculegere”, povestește artista, așteptând Pacea, ca să poată cânta tare, „ca s-audă toți”.