Editorial Când rachetele vorbesc mai tare decât diplomația

În fiecare noapte în care sirenele răsună deasupra Kievului, cuvântul „negocieri” își pierde câte puțin din sens. Nu pentru că diplomația ar fi inutilă, ci pentru că ea nu poate exista în mod credibil atunci când este însoțită de unul dintre cele mai intense atacuri din ultimele decenii.

Discuții despre pace vs. atacuri continue

Capitala Ucrainei devine tot mai des ținta unor atacuri masive cu rachete și drone. Drept rezultat, blocuri de locuințe au fost distruse, oameni au murit fie în timpul atacului, fie sub dărâmături, iar alte zeci de familii au rămas fără un acoperiș deasupra capului. Unul dintre cele mai recente bombardamente asupra Kievului s-a soldat cu circa 20 de persoane care și-au pierdut viața și aproximativ 50 de răniți.

Aceste atacuri nu sunt întâmplătoare, mai ales în contextul discuțiilor despre un posibil acord de pace. Discuții care până în prezent nu au dus la niciun rezultat. În timp ce Moscova continuă să transmită că este deschisă negocierilor și că responsabilitatea pentru lipsa progresului aparține Kievului, tot ea refuză orice discuții despre pace. Și asta nu se întâmplă doar acum.

Să ne întoarcem un pic în timp, revenind la vara anului 2025, când se purtau discuții de pace între Trump – Putin – Zelenski și liderii UE. Atunci, în timpul întâlnirii din Alaska, pe 15 august 2025, șeful F. Ruse, Vladimir Putin, și președintele SUA, Donald Trump, ar fi convenit asupra unor „garanții de securitate fiabile” pentru Ucraina, inclusiv asupra unei protecții similare articolului 5 al NATO. Anunțul a fost făcut de reprezentantul special al lui Donald Trump, Steve Witkoff, în direct la CNN. „Am convenit asupra unor garanții de securitate fiabile, pe care le-aș numi drept o schimbare a regulilor de joc”, a declarat atunci Witkoff. 

Potrivit oficialului, Putin a fost, de asemenea, de acord cu o „consacrare legislativă” din partea Rusiei în cadrul unui potențial acord de pace privind faptul că nu va ataca nicio altă regiune din Ucraina sau de oriunde din Europa. Și mai departe ce s-a întâmplat? Câte lovituri au avut loc asupra localităților ucrainene pe parcursul acestui an? Nu vorbim despre unul sau două atacuri. Vorbim despre lovituri zilnice! Despre victime zilnice! Despre morți, răniți, oameni care nu mai au casă, iar unii, după ce și-au pierdut familiile, nu au nici măcar un rost în viață.

Cu cât discursul despre pace este mai prezent, cu atât crește intensitatea bombardamentelor

Putem să ne încredem în faptul că acum va fi altfel? Sigur că nu. Valoarea cuvântului lui Putin este binecunoscută – valoare zero. Negocierile presupun, înainte de toate, existența unei minime încrederi. Iar încrederea nu poate fi construită în timp ce rachetele lovesc cartiere rezidențiale, în timp ce echipele de salvare caută supraviețuitori printre ruine, fiind atacate repetat din cer, în timp ce persoanele civile petrec nopți întregi în adăposturi, unele  rămânând complet fără locuințe.

Există o contradicție pe care nici cea mai sofisticată propagandă nu reușește să o ascundă: cu cât discursul despre pace este mai prezent, cu atât crește intensitatea bombardamentelor.

Nu este prima dată când Moscova declară că este pregătită pentru dialog, dar cu condiția acceptării cerințelor sale, și anume ca Ucraina să accepte controlul rusesc asupra regiunilor anexate, ceea ce ar presupune și retragerea trupelor ucrainene din teritoriile revendicate de Rusia. Putin a vociferat aceste condiții încă în 2024, la doi ani de război, și nu a renunțat la ele nici astăzi. Mai mult, Rusia vrea și teritorii ucrainene pe care nu a reușit să pună mâna sau care au fost eliberate de ocupație, precum orașul Herson. Și mare i-a fost mirarea când Ucraina a refuzat. 

Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a declarat într-un interviu acordat postului italian Sky Tg24, afiliat CNN, că liderul de la Kremlin continuă să vorbească despre regiuni ucrainene și nu intenționează să se oprească. În opinia sa, această retorică amintește de justificările invocate de Adolf Hitler înaintea anexării regiunii Sudeți din Cehoslovacia. „Este același lucru pe care l-a făcut Hitler când a spus «dați-mi o parte din Cehoslovacia și gata». Nu poți avea încredere în asta”, a afirmat Zelenski, făcând referire la politica eșuată de conciliere a țărilor occidentale înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Astfel, condiția a fost respinsă ferm de Kiev, ceea ce e de înțeles, pentru că Rusia astăzi vrea să controleze 4 regiuni, mâine va dori 5, poimâine – 6 și așa până acaparează toată Ucraina. Să nu uităm că invazia, de facto, a Rusiei a început în 2014, când a anexat Crimeea. Dar nu s-a oprit acolo, nu? Vorba ceea: pofta vine mâncând. Iar unii (Putin) sunt flămânzi mereu (de noi teritorii). 

Faptul că Ucraina a luat o decizie corectă la acel moment a fost demonstrat ulterior, când Putin a venit cu noi cerințe: un angajament scris din partea liderilor occidentali că NATO nu va primi în rândurile sale Ucraina, dar nici Georgia sau R. Moldova. 

Deci, nu este suficient să vorbești despre pace dacă, simultan, continui să exerciți presiune militară prin atacuri zilnice asupra orașelor ucrainene și a cetățenilor pașnici.

Războiul, în sfârșit, a fost numit război

Și totuși, oficialii de la Kremlin și-au schimbat un pic, sau poate nu doar un pic, discursul. Cea mai interesantă schimbare din ultimul timp a venit chiar din partea purtătorului de cuvânt al președintelui rus, Dmitri Peskov. După ani în care autoritățile ruse au insistat asupra formulei de „operațiune militară specială”, acesta brusc a numit războiul război, și asta după mai bine de patru ani de atacuri continue.

Bizară pare însă explicația oficialului rus, care învinovățește de acest fapt Occidentul și sprijinul acordat Ucrainei. „Există un război în desfășurare, un război adevărat. Totul a început ca o operațiune militară specială. Continuă ca război, pentru că în spatele Kievului se află Berlinul, Parisul, Haga, Oslo și, din păcate, Washingtonul”, a declarat Peskov.

Europa, într-adevăr, ajută Ucraina. Nimeni nu ascunde acest fapt. Uniunea Europeană și statele membre au furnizat asistență militară, financiară și umanitară fără precedent. Însă,  scopul acestui sprijin nu este prelungirea războiului, ci apărarea unui stat atacat și protejarea populației civile, inclusiv a oamenilor rămași fără locuințe și alimente. 

Ce s-ar întâmpla dacă acest sprijin ar înceta mâine? Ar dispărea războiul sau ar dispărea capacitatea Ucrainei de a-și apăra orașele? 

Răspunsul nu este greu de intuit, nu? Fără apărare antiaeriană, fără ajutor financiar și fără sprijin militar, primele victime nu ar fi oficialii sau politicienii. Dar civilii. Copiii care dorm în stațiile de metrou. Medicii care operează în spitalele bombardate. Familiile care își caută apropiații printre ruine.

Războaiele nu se măsoară doar în teritorii ocupate, dar și în vieți frânte. În oameni care nu se mai întorc acasă. În copii care cresc cunoscând mai bine sunetul sirenelor decât al clopoțelului de la școală.

Astfel, fiecare atac asupra Ucrainei înseamnă noi victime, noi distrugeri și o pace tot mai îndepărtată. Și atunci când rachetele continuă să cadă peste cartiere de locuit, ele transmit un mesaj mai puternic decât orice discurs despre disponibilitatea pentru negocieri.