„Credeam că a murit. L-am recunoscut după cicatricea de pe cap.” A fost ținut prizonier acolo unde cândva fusese exilată străbunica lui

„M-a sunat un prieten al fiului meu și mi-a spus că cineva a scris pe Facebook că fiul meu a murit. Tocmai eram la biserică. Am țipat îngrozitor” – astfel își amintește acea zi îngrozitoare din aprilie 2022 Nina Penkova, mama lui Ivan Kucer, soldat al batalionului „Donbas” din Garda Națională a Ucrainei, regiunea Lviv.

Patru ani mai târziu, jurnaliștii hromadske s-au întâlnit cu ea în centrul satului Krasnoe, înconjurați de zeci de oameni emoționați, unii cu bujori și crizanteme în mâini și cu steaguri galben-albastre (culoarea drapelului Ucrainei). Nina are pe umeri un steag mare al batalionului fiului ei.

Una dintre cele două surori ale lui Ivan ține în mână mai multe baloane colorate pe care scrie „Totul va fi bine!” și „Trăiește clipa”. Iar copiii din localitate, îmbrăcați în cămăși brodate, țin în mâini desene. Pe unul dintre ele, deasupra unor inimioare roșii, scrie cu mână de copil „Bine ai revenit”.

Ivan a petrecut 1388 de zile, adică aproape patru ani, în captivitate în Rusia. Primul an a fost considerat oficial dispărut.

Pe 5 februarie 2026 s-a întors în Ucraina în urma unui schimb de prizonieri. Abia la începutul lunii iunie a fost, în sfârșit, întâmpinat în satul său natal, Krasnoe.

„Majoritatea credeau că a murit”, spune un locuitor din Krasnoe, care așteaptă de aproape o oră sosirea lui Ivan, pe care primarul localității a plecat să-l ia cu mașina de la gara din Lviv.

„Fiii mei erau prieteni cu Ivan. A fost de mai multe ori la noi acasă. Și când au auzit că a murit, fiul meu cel mare tocmai stătea la masă și mânca. Și a început să plângă. L-am îmbrățișat și i-am spus: «Poate că nu e adevărat? Poate că totuși e în viață?»”, își amintește Natalia, o femeie îmbrăcată într-o bluză tradițională brodată, care încearcă să-și stăpânească lacrimile.

„Am fost întâmpinat așa, pentru că era prima zi de școală și erau mulți copii. De aceea am fost foarte emoționat. A fost foarte frumos”, spune Mîhailo Dațko din satul vecin, Andriivka, întors și el din captivitate în vara anului 2025.

În satul Krasnenska, aceasta este deja a cincea întâmpinare a unui militar eliberat din captivitate, iar în localitatea Krasnoe – a doua. În prezent, potrivit primarului Roman Furda, aproximativ patruzeci de locuitori sunt încă declarați dispăruți. Oficial  însă, doar despre unul se știe că este prizonier.

„Probabil, genele străbunicii se fac simțite”

După terminarea școlii, Ivan Kucer s-a înscris la o școală profesională pentru a deveni macaragist, dar le spunea mereu mamei sale și tatălui vitreg că și-ar dori să devină militar. Îl aștepta serviciul militar obligatoriu, dar părinții lui sperau că nu va rămâne mult timp în armată, mai ales că atunci începuse deja războiul ruso-ucrainean și ei nu-și doreau ca fiul lor să lupte.

„Ivan a terminat serviciul militar obligatoriu și abia după aceea mi-a spus: «Am semnat un contract.» Am fost șocată. Pe atunci eram plecată la muncă. Mi-a trimis și o poză în care apărea într-un câmp cu un pisoi și mă convingea că se află undeva pe un poligon din regiunea Kiev. Apoi a recunoscut că, de fapt, se afla deja în regiunea Luhansk”, relatează femeia.

Ea crede că Ivan îi seamănă străbunicii sale, care era „foarte isteață și lupta pentru dreptate”. Ea colabora cu luptătorii UPA (Armata Insurecțională Ucraineană), le ducea mâncare, le transmitea arme și le arăta poteci sigure, pe care nu puteau fi descoperiți.

În cele din urmă, străbunica a fost denunțată de unul dintre săteni și a fost exilată în Siberia.

„A fost dusă acolo unde a fost închis mai târziu și Ivan. Ivan a fost chiar în închisoarea din Kemerovo, iar ea în regiunea Kemerovo. Și tatăl meu s-a născut acolo”, spune Nina.

Toată lumea cunoaște încă din copilărie lupta curajoasă a UPA din Krasnoe, deoarece aici s-a născut și a fost înmormântat în centrul localității ultimul comandant al insurgenților – generalul Vasil Kuk.

Acum  aici se află și cea mai nouă Alee a Eroilor Ucrainei – zeci de plăci cu numele celor căzuți în războiul Rusiei împotriva Ucrainei.

Ivan a dispărut fără urmă

În februarie 2022, Ivan, în vârstă de 27 de ani, locuia în Kiev și lucra la piață. Contractul său cu Garda Națională expirase de ceva timp și nu îl prelungise.

Chiar în prima zi de război, mama lui, îngrijorată de avansarea rușilor spre capitală, l-a rugat să se întoarcă acasă, în regiunea Lviv. A primit un refuz categoric și un răspuns fără echivoc: „Trebuie să merg la război.”

Ivan s-a întors la batalionul său – „Donbas”. La început, era staționat la Kiev, iar în primăvară a plecat în regiunea Luhansk. I-a spus mamei sale că se află undeva în regiunea Dnipropetrovsk, că nu participă la acțiuni de luptă și că, deocamdată, urmează un antrenament la poligon.

„Am crezut. Ce altceva puteam să fac? Mi-a spus să nu-l sun, ci doar să-i trimit mesaje. Abia mai târziu am aflat că i-a mărturisit soțului meu că se afla undeva lângă Popasna, în regiunea Luhansk, deși nu a spus nimic despre unitatea din care făcea parte”, își amintește Nina.

Pe 18 aprilie, pe pagina sa de Facebook, Ivan a scris „Cu Dumnezeu” – acesta a fost ultimul său mesaj. Trei zile mai târziu a fost luat prizonier.

„Acum nu-l întreb prea multe despre cum a fost, ca să nu-l traumatizez. Și, probabil, mi-e teamă să aud totul. A spus că s-au rugat mult și când un obuz a zburat deasupra lor, nu a explodat. Dar apoi, au început să arunce cu grenade în ei și au fost nevoiți să se retragă”, spune Nina.

După aceasta, pe rețelele de socializare a apărut mesajul despre presupusa moarte a fiului său, postat de un prieten al lui Ivan din Kiev, care nu reușise să ia legătura cu el de mai mult timp. Apoi l-a sunat pe unul dintre camarazii fiului său, care i-a spus că formațiunea lui Ivan, cel mai probabil, a fost bombardată.

A început să caute unitatea militară în care era înrolat Ivan. Acolo informația privind moartea lui a fost infirmată. I s-a spus că nu există martori direcți sau alte dovezi. Dar au recunoscut: Ivan a fost declarat dispărut.

Cum a fost găsit fiul său în captivitate

Pe 31 decembrie 2022 a avut loc un schimb de prizonieri. Printre ucrainenii eliberați se afla și Oleh Politîlo, originar din Krasnoe. El a povestit că în închisoarea din Sverdlovsk se afla un militar pe nume Ruslan care își amintea foarte bine că fusese luat prizonier împreună cu Ivan Kucer. Apoi, drumurile lor s-au despărțit.

Dar acest lucru nu a fost suficient pentru ca statutul lui Ivan să fie schimbat din „dispărut fără urmă” în „prizonier”, căci nimeni dintre cei eliberați nu l-a văzut personal.

În februarie 2023, după încă un schimb de prizonieri, s-a găsit, în sfârșit, un martor. Un militar eliberat din captivitate, originar dintr-un sat vecin, a confirmat că a fost împreună cu Ivan în penitenciarul de la Suhodol din regiunea ocupată Luhansk. Iar câteva zile mai târziu, Nina a văzut, în sfârșit, date despre fiului său într-un videoclip propagandistic al rușilor despre condițiile de detenție ale prizonierilor din această închisoare.

„L-am recunoscut după cicatricea de pe cap. Imediat după ce am văzut acel videoclip, am depus documentele la Crucea Roșie și la Statul Major de Coordonare. De acolo au contactat partea cealaltă, iar aceștia le-au confirmat că Ivan se află în captivitate”, relatează mama lui Ivan.

Bucuria pe care i-a adus-o vestea că fiul ei este în viață era umbrită zilnic de gândurile legate de condițiile în care era ținut în colonie. A rămas în regiunea ocupată Luhansk până în decembrie 2024, iar apoi a fost transferat în Siberia – într-o închisoare din Kemerovo.

„Oare ce mănâncă acolo? Întotdeauna i-a plăcut să mănânce pe săturate. Oare îi bat? Atâtea auzim despre cum își bat joc de ei acolo”, spune Nina, care a uitat ce înseamnă un somn normal încă din 2022.

Dar acestea nu erau cele mai grele încercări. Un an mai târziu, soțul ei iubit și tatăl vitreg al lui Ivan, Vitali, a fost declarat dispărut fără urmă.

„S-a înrolat imediat ce a izbucnit războiul pe scară largă. A spus: «Cum e posibil ca fiul să plece, iar eu să stau acasă?»”, își amintește Nina.

A fost înrolat timp de doi ani în regiunea Lviv, în cadrul apărării antiaeriene. După aceea, a început procesul de transfer parțial al militarilor din apărarea antiaeriană către unitățile de luptă de pe front. Așa a ajuns Vitali în est, în Batalionul 225 de asalt. După prima sa misiune de luptă, în aprilie 2024, a dispărut fără urmă.

Nina abia își stăpânește lacrimile vorbind despre soțul ei. Până în prezent, nu a primit nicio veste încurajatoare despre el.

„Trebuie să ne încredem în Dumnezeu. Trebuie doar să ne rugăm, atâta tot”, spune Ivan Kucer, fiul adoptiv al lui Vitali, pe care l-am rugat să ne dea un sfat pentru cei care încă își așteaptă rudele.

Ivan s-a întors acasă după patru luni de reabilitare, doar pentru câteva săptămâni de concediu. În prezent, așteaptă decizia comisiei medicale militare. Indiferent de decizia acesteia, intenționează să se întoarcă în armată.

Redactare și adaptare: Olga Bulat