„Să-ți cunoști dușmanul în față”: cum a fost torturat un militar din Mariupol în centrul de detenție preventivă din Kamîșin

Ivan Sviridov, participant la operațiunea antiteroristă din Mariupol, a supraviețuit unor torturi oribile în cel mai brutal centru de detenție preventivă din Rusia – în Kamîșin. A fost mutilat fizic și bătut aproape până la moarte, dar spiritul său a rămas neclintit. După patru ani de captivitate, s-a întors în Ucraina și a început procesul de recuperare. Jurnaliștii de la News of Donbass au realizat un interviu cu Ivan.

Inapt pentru serviciul militar, dar nu și pentru război

Ivan Sviridov a ieșit în apărarea Ucrainei încă în 2014. Și-a început drumul în rândurile „Autoapărării din Mariupol” – o formațiune mică, dar motivată, alcătuită din locuitori ai orașului care s-au unit pentru a se opune stărilor de spirit pro-ruse din orașul lor natal. Acolo a primit numele de cod „Volk” (Lup, n.r.). 

Ulterior, din cauza unor afecțiuni congenitale, comisia medicală militară (CMM) l-a declarat inapt pentru serviciul militar. Totuși, în ciuda tuturor obstacolelor, Ivan a ajuns în Batalionul 131 de recunoaștere. Unitatea îndeplinea misiuni în principal în zona Primorsk, deși militarii erau detașați în diferite zone în care se desfășura operațiunea antiteroristă (ATO). Anume în aceste misiuni Ivan și-a găsit rostul. 

„Misiunile erau diverse. În principal, trebuia să avansăm, să depistăm inamicul, să efectuăm supravegherea, să analizăm situația și să transmitem informații artileriei și infanteriei. Trebuia să înțelegem dacă inamicul pregătește un atac sau efectuează anumite deplasări. Iar uneori – să participăm la lupte, mai ales dacă ne confruntam cu grupuri de sabotaj și recunoaștere”, relatează acesta.

Ivan „Volk” a participat la numeroase operațiuni în estul țării, fiind decorat cu distincții și premii. În una din zile însă, norocul i-a întors spatele.

În 2017, în timp ce se afla într-o misiune de luptă în regiunea Luhansk, grupul lui Ivan a devenit ținta unui foc de arme intens. Trei grenade AGS-17 au explodat chiar sub picioarele lui. A suferit răni grave. Schijele i s-au înfipt în gât, i-au afectat plămânii, i-au rupt brațul, i-au secționat mușchii și i-au ciuruit picioarele. Schijele care nu au ieșit prin partea opusă au rămas pentru totdeauna blocate în corpul lui, lângă inimă.

Nu era timp de așteptat. „Volk” a fost evacuat de urgență cu elicopterul la Spitalul militar din Harkiv. În ciuda rănilor grave, rămăsese conștient tot drumul. Abia când medicul i-a spus că acum se poate relaxa, s-a deconectat.

A deschis ochii abia după cinci zile. Trecuse deja prin comă și printr-o luptă la limita dintre viață și moarte. Medicii îi evaluaseră șansele ca fiind de 50 la sută. Dar a rezistat. Îl așteptau luni întregi de durere, operații și o reabilitare epuizantă. Ivan a încheiat acest drum abia în 2018.

Revenirea la viața civilă s-a dovedit a fi o încercare la fel de dificilă ca și luptele de pe front. Iar în unele privințe – chiar mai grea. S-a dovedit că secția de pază a șantierului naval la care lucra înainte de a semna contractul a fost desființată. Nu avea unde să se întoarcă, așa că a fost nevoit să o ia de la capăt.

A început să-și caute un loc de muncă. În cele din urmă, s-a angajat în calitate de agent de pază la un magazin din apropierea casei. Astăzi își amintește de acea perioadă cu un zâmbet amar – practic, era nevoit să lucreze pentru câțiva bănuți.

„Pur și simplu, nu voiau să mă angajeze la un loc de muncă mai bun. Unii refuzau din principiu să angajeze un participant la ATO. Alții mă respingeau din cauza dizabilității mele. Iar unii se temeau că după război și rănire «nu sunt în toate mințile» și că voi începe să mă năpustesc asupra colegilor sau vizitatorilor”, relatează Ivan.

Astfel, veteranul, care a supraviețuit în mod miraculos după o rană gravă și a trecut printr-o lungă perioadă de reabilitare, a fost nevoit să se confrunte cu încă un dușman – prejudecățile civililor.

A sosit momentul

Ivan Sviridov era convins încă din 2018 că, mai devreme sau mai târziu, Rusia va hotărî să înceapă o invazie pe scară largă. Le spunea cunoscuților săi că un război de amploare este inevitabil și că Mariupolul se va afla în epicentrul luptelor. Observase că apărarea orașului nu era suficient de bine pregătită, iar mulți tratau amenințarea cu prea multă ușurință.

Prin urmare, când în dimineața zilei de 24 februarie 2022 a fost trezit de explozii, nu a fost deloc surprins. Era doar o confirmare a ceea ce gândea de ani de zile. Pe fondul zgomotului artileriei, Ivan a deschis fluxul de știri, s-a urcat la volan și a traversat orașul. A văzut că militarii se pregăteau deja pentru apărarea Mariupolului.

Nu avea de gând să plece.

„M-am apropiat de membrii detașamentului «Azov» și i-am întrebat dacă a sosit deja momentul. Ei mi-au răspuns: «Da.» Atunci am luat legătura cu comandamentul apărării teritoriale și mi-am oferit ajutorul”, își amintește Ivan Sviridov.

A sosit la baza internatului nr. 2 deja în calitate de instructor. A adus cu el câțiva voluntari. Anume de acolo a început drumul său în apărarea orașului natal.

Pentru un om cu experiență în operațiuni de recunoaștere, luptele urbane s-au dovedit a fi un război cu totul aparte.

„În comparație cu operațiunile din zonele împădurite, luptele din oraș au specificul lor. Sunt mult mai complicate. Colțuri suplimentare, scări, apartamente. Un număr mare de civili, care îți limitează acțiunile. Iar inamicului nu-i pasă – trage în oricine îi iese în cale. În plus, inamicul se poate îmbrăca în haine civile, iar un civil poate deveni brusc periculos. O problemă aparte o reprezintă bucățile ascuțite de beton, care, după loviturile de tancuri și ale aviației, se transformă în schije mortale”, explică Ivan.

Lipsa experienței de luptă a unor apărători ai orașului, de asemenea, era o problemă serioasă. Mulți au fost nevoiți să învețe să lupte chiar în timpul bătăliilor.

Ivan a participat la operațiuni defensive atât pe malul stâng al râului Kalmius din orașul Mariupol, cât și pe malul drept. Împreună cu camarazii săi, a organizat ambuscade împotriva tehnicii rusești, a respins atacurile infanteriei și a luptat pentru fiecare stradă.

Ceea ce i-a rămas cel mai mult întipărit în memorie nu au fost luptele, dar oamenii speriați, dezorientați, chinuiți de război. El simțea pe propria piele durerea și disperarea locuitorilor din Mariupol, pentru că nu apăra doar un oraș de pe hartă, ci propria casă.

„Supermarketul «Metro» era deja cuprins de foc. Noi ne aflam în apropiere. Deodată, a oprit o mașină portocalie. Din ea a ieșit o femeie plângând și a spus că nu are cu ce să-și hrănească bebelușul. Se grăbea să intre în magazinul asupra căruia deja cădeau mine și obuze. I-am ordonat să rămână în adăpost și m-am dus eu singur”, își amintește „Volk”.

Printre dărâmături și rafturi contorsionate, Ivan a căutat alimentele pentru copii. Pentru a ajunge la raionul dorit în întunericul clădirii distruse, a fost nevoit să-și scoată vesta antiglonț,  casca și să se strecoare, la propriu, pe sub un proiectil neexplodat al sistemului de rachete „Grad”. După ce a găsit mâncarea pentru sugari, s-a întors la femeie.

Când a văzut pachetele, femeia a izbucnit în lacrimi. L-a implorat pe Ivan să plece împreună cu ea din orașul asediat. Pentru bărbat însă, această acțiune ar fi însemnat dezertare. Astfel, a refuzat.

Între timp, apărarea orașului Mariupol se clătina din ce în ce mai tare. Efectivele, muniția și echipamentele se epuizau treptat. Unitățile ruse străpungeau apărarea în diferite zone ale orașului, iar apărătorii nu dispuneau adesea de mijloace adecvate pentru a distruge eficient tehnica grea a inamicului.

„Cu o armă automată nu poți face mare lucru împotriva unui avion sau a unui tanc”, zâmbește amar „Volk”.

În cele din urmă, drumul militar l-a adus la oțelăria „Azovstal”, ultima fortăreață a Mariupolului. Acolo Ivan a luptat pentru ultima oară înainte de a primi ordinul de a depune armele și de a se preda.

Captivitatea rusă

„Știam că captivitatea rusă înseamnă o moarte lentă și chinuitoare. De aceea m-am opus. Înțelegeam cum se va sfârși totul pentru mine și pentru majoritatea băieților”, își amintește Ivan Sviridov momentul din 15 mai 2022, când soldații au primit ordinul de a depune armele.

Totuși, datoria unui militar este să execute ordinele. De aceea, Ivan a părăsit teritoriul Azovstalului încercuit ferm convins că va fi împușcat pe drum. Lucrurile au luat o altă turnură. Unii militari ruși chiar au rostit cuvinte de încurajare, recunoscând că apărătorii orașului Mariupol au luptat cu demnitate. Deși nu au lipsit nici cei care i-au întâmpinat pe ucraineni cu insulte și amenințări.

După o scurtă percheziție, Ivan, la fel ca mii de alți apărători, s-a trezit în penitenciarul din Elenovsk, situat în partea ocupată a regiunii Donețk. Primele două luni de captivitate nu s-au deosebit prea mult de experiența majorității prizonierilor de război ucraineni: condiții insalubre, hrană insuficientă și barăci improprii pentru o viață normală.

„O perioadă am reușit să rămân neobservat în timpul controalelor și perchezițiilor. Dar norocul se termină mai devreme sau mai târziu. La unul dintre interogatorii mi-au văzut tatuajele naționaliste, iar de atunci totul a devenit mult mai complicat. Deși acum aș numi asta o joacă de copii în comparație cu ce mă aștepta”, își amintește Ivan.

Din când în când era scos afară pentru a fi bătut, dar adevăratul iad a început după patru luni, când prizonierii de război au început să fie pregătiți pentru transfer.

„Au început să mă bată peste picioare încă pe drumul spre duba poliției. Inspectorii mă băteau și mă întrebau: «Auzi cum îți trosnesc genunchii? Nu vei mai putea merge niciodată.» În dubă mi-au vopsit capul și fața, m-au marcat, făcându-mă să ies în evidență printre ceilalți. La mai multe puncte de control m-au scos afară și m-au bătut. Au fost și unii care voiau să mă împuște ori să mă înjunghie”, spune bărbatul.

A supraviețui cu orice preț

În locurile de detenție din Rusia, din prima zi, prizonierii sunt bătuți și umiliți cu o cruzime deosebită în încercarea de a-i distruge moral și de a-i mutila fizic. Pentru Ivan, această zi a devenit un adevărat iad.

Totul a început când i-au confiscat pantofii, i-au tăiat hainele cu un cuțit și i-au observat tatuajele patriotice. Ceea ce au văzut nu a făcut decât să-i înfurie și mai mult pe angajații centrului de detenție preventivă.

„Apoi a urmat așa-numitul «drum al vieții». Toți mă băteau, probabil, chiar și cei mai leneși dintre ei. Mă loveau cu picioarele în cap, în coaste, în organele genitale. Din toate părțile se auzeau descărcări ale dispozitivelor de electroșoc, iar în aer plutea miros de piele arsă. Apoi m-au lăsat să mă spăl, iar după aceea, ca pe o minge de fotbal, m-au împins afară și mi-au poruncit să mă îmbrac cu uniforma de deținut, care era trântită într-un morman chiar pe pământ”, își amintește Ivan.

Chiar și în timp ce își schimba hainele, hărțuirea nu a încetat. Îl trânteau la pământ, îl loveau și nu-i dădeau timp să-și aleagă încălțăminte pe măsură. De aceea, în loc de mărimea 44 pe care o purta de obicei, Ivan a fost nevoit să-și pună bocanci de mărimea 42.

Următoarea etapă a fost urcarea la etajul al doilea. Sub loviturile neîncetate ale gardienilor, a fost escortat pe trepte până la celula sa.

„Pe scări, m-au părăsit definitiv puterile și, pur și simplu, am căzut. Inspectorii au început să mă lovească cu picioarele. Dar unul dintre ei s-a aplecat și mi-a șoptit încet: «Băiete, mai bine ridică-te, altfel o să te omoare.» Pentru câteva secunde m-am gândit că poate ar fi mai bine așa”, își amintește Ivan.

A ajuns la celulă într-o stare de semiinconștiență. Din cauza durerii, nu putea nici să stea drept, nici să se miște. În primele trei zile, colegii lui de celulă l-au hrănit cu lingura, deoarece nu era în stare să mănânce singur.

Ivan spune că îi este recunoscător și astăzi unuia dintre ofițerii capturați, care i-a asigurat o îngrijire minimă. El este convins că fără aceasta, șansele lui de a supraviețui în primele zile în centrul de detenție preventivă din Kamîșin ar fi fost mult mai mici.

Apoi a început „rutina zilnică” – expresie prin care el descrie batjocura, bătăile și umilințele zilnice.

Violența împotriva prizonierilor de război ucraineni era o practică obișnuită. Dar pe Ivan îl băteau deosebit de des. Gardienii știau de experiența lui de luptă în ATO și ООС (Операция объединённых сил) și îl tratau ca pe un dușman personal. Îl scoteau de câteva ori pe zi din celulă în coridor, unde îl băteau cu bastoanele peste picioare, călcâie și organele genitale, folosind și dispozitive de electroșoc. Uneori îi ardeau degetele cu bricheta. În alte zile se limitau la exerciții fizice epuizante. Se întâmpla ca într-o singură zi să-l oblige să facă câteva mii de genuflexiuni.

„Acolo lucrează adevărați sadici. Unul dintre ei chiar spunea: «Când bat pe cineva, mă simt mai ușurat.» Altul mă punea pe o cârpă udă și mă lovea simultan cu două dispozitive de electroșoc. Pur și simplu, îi era interesant să vadă cum se va comporta un om”, își amintește Ivan.

În jurul lui a fost creat un adevărat mit. Gardienii își transmiteau unii altora povești inventate, conform cărora el ar fi terorizat Mariupolul, ar fi ucis personal sute de soldați ruși și ar fi comis alte crime care nu au avut loc niciodată. De exemplu, ar fi violat și ucis o femeie, gravând o svastică pe corpul ei, deși tocmai acest stil este specific rușilor. Aceste legende nu făceau decât să alimenteze cruzimea gardienilor.

Cu timpul, Ivan a observat că și printre angajații centrului de detenție preventivă existau specializări. Unii torturau pentru propria plăcere, în timp ce alții încercau să smulgă informații.

„Anchetatorul lovește cu pumnul sub coastă și încearcă să afle ce are nevoie. Își dă seama când omul este deja la limită și nu o depășește doar pentru că vrea să obțină răspunsuri. Dar majoritatea erau, pur și simplu, niște monștri cruzi”, spune Ivan.

Odată chiar a fost dus să fie supus testului cu poligraful. Înainte de procedură a fost bătut atât de tare încât rezultatele s-au dovedit a fi incorecte. S-a renunțat rapid la ideea de a folosi detectorul de minciuni.

Pentru a-i face viața și mai insuportabilă, angajații centrului de detenție preventivă încercau să-i învrăjbească pe ceilalți deținuți împotriva lui. Repetau mereu că tocmai din cauza unor oameni ca „Volk” toți erau nevoiți să suporte un regim brutal. Uneori, chiar prizonierii erau forțați să-l bată.

„Le-am spus băieților: «Dacă vi se ordonă să mă bateți, băteți-mă. Nu vă sfiiți. O să rezist. Mai bine din partea voastră decât din partea lor.»  Cu atât mai mult cu cât, dacă cineva refuza, atunci îi băteau pe toți”, spune el.

Lui Ivan îi este deosebit de greu să-și amintească baia. De fiecare dată, gardianul de acolo îl întâmpina cu bătăi și îi repeta că sarcina lui era să se asigure că ucraineanul nu va apuca schimbul de prizonieri.

„Nu știu ce mi-a dat putere să rezist. De multe ori m-am gândit la sinucidere. M-am gândit să-mi tai venele cu o bucată de faianță. Am avut ocazia asta de mai multe ori”, mărturisește Ivan.

Totuși, a ales să trăiască. Să supraviețuiască în ciuda torționarilor și a sistemului care încerca în fiecare zi să-l distrugă.

Știam și înainte ce înseamnă regimul rus. Iar acum, pur și simplu, l-am văzut pe dușman în față

Ivan „Volk” și-a petrecut aproape tot timpul captivității în centrul de detenție preventivă din Kamîșin, unde torturile brutale făceau parte din viața de zi cu zi. Însă, în mod neașteptat, în primăvara anului 2026, regimul de detenție a început să se schimbe. Ivan crede că acest lucru s-a datorat faptului că prizonierii ucraineni eliberați nu au tăcut după întoarcerea acasă, ci au început să povestească deschis lumii întregi despre crimele și tratamentul inuman la care erau supuși deținuții din închisorile rusești.

„A devenit clar că schimburile vor continua. Dar nu am crezut până în ultima clipă că tocmai eu voi fi cel schimbat. Chiar și atunci când marele inchizitor – gardianul de la băi – mi-a spus că plec acasă și mi s-a pus uniforma militară, am crezut că este o altă înșelătorie”, își amintește Ivan.

Și-a dat seama cu adevărat de situație abia când i-au dezlegat mâinile și i-au scos banda adezivă de pe ochi. O lumină puternică l-a lovit în față. A văzut autobuze civile moderne. Abia atunci s-a gândit: nu te duc la o nouă închisoare cu un astfel de mijloc de transport. În sfârșit, putea să respire ușurat. Se întorcea, într-adevăr, în Ucraina.

Schimbul de prizonieri a avut loc pe 6 iunie 2026.

„Pe tot parcursul drumului m-am uitat pe geam. La câmpuri, la copaci, la cer. La lucrurile pe care nu le mai văzusem de atât de mult timp. M-am uitat la norii incredibil de frumoși și, pur și simplu, m-am bucurat. În sfârșit, s-a întâmplat”, relatează Ivan.

Îl așteaptă un lung proces de recuperare fizică și psihologică. Abia recent au fost ridicate restricțiile de carantină pentru cei eliberați din captivitate, iar aceștia au putut să se reîntâlnească cu rudele și cei dragi. Părinții lui, din păcate, au rămas sub ocupație. În schimb, sora sa locuiește de mult timp la Vînnîțea. Ivan a ales tocmai acest oraș pentru noua etapă a vieții sale.

Nu știe încă dacă se va întoarce în armată.

„Văd cât de mult s-a schimbat războiul. Dronele, roboții, noile tehnologii. Fluxurile de informații sunt uriașe, iar toate acestea trebuie asimilate. Cel mai greu este să conștientizezi că posibilitățile organismului nu mai sunt nelimitate. Dar dacă mi s-ar oferi un corp biomecanic și posibilitatea de a continua să lupt, aș accepta fără ezitare.”

Astăzi, Ivan comunică în principal cu colegii săi, foști prizonieri de război, și cu cei care au parcurs deja procesul de reabilitare. Consecințele capturării se fac simțite și astăzi. Îi este greu să asimileze informații noi, uneori îi este dificil să rețină chiar și câteva cifre la rând. Sunt cazuri când din memorie îi dispar fragmente întregi din viață. Uneori, se uită la o fotografie și nu poate înțelege cum a ajuns în acel loc, pe care nu și-l amintește deloc. Ivan consideră că toate acestea sunt consecințe a ceea ce a trăit la Kamîșin.

„În prezent, medicii decid cum să mă trateze în continuare. Dar corpul nu este decât un corp. El este capabil să se refacă și să se adapteze la noile condiții. Cel mai important este că în mintea mea nu s-a schimbat nimic. Știam și înainte ce înseamnă regimul rus. Iar acum, pur și simplu, l-am văzut pe dușman în față”, punctează Ivan „Volk”.

Redactare și adaptare: Olga Bulat