Martie 2012 este luna la care Istoria, cu siguranţă, va face cele mai multe referinţe la kilometrajul parcurs de R. Moldova după declararea independenţei. Şi nu doar din cauza zilei de 16 martie – alegerea preşedintelui, zi pe care mai multă lume din politică, dar şi din presă, s-a grăbit să o catalogheze imediat drept una istorică.
O fi, din moment ce, pe 16 martie, s-a reuşit ceea ce a fost imposibil pe durata a mai bine de doi ani şi jumătate. Înclin, însă, să cred că şansa de a deveni istorică «ameninţă» întreaga luna Martie, începând cu ziua de 2 – şedinţa comună de la Iaşi a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău, după care 16 martie – alegerea şefului statului, ca de aici încolo R. Moldova să fie luată «în captivitate» de evenimente care o transformă, neaşteptat de surpinzător, într-un centru de gravitaţie în această zonă. Să reţinem, mai întâi, primele 3 felicitări pentru preşedintele Timofti: Traian Băsescu (România), V. Ianukovici (Ucraina), V. Orban (Ungaria). Deloc întâmplătoare aici apariţia în prima linie a Ucrainei şi Ungariei, care, alături de Rusia, au arbitrat totdeauna, în trei, starea de spirit de la Chişinău şi relaţiile R. Moldova cu România. Ca şi Băsescu, Ianukovici îl cere în vizită pe Timofti, iar Budapesta propune Chişinăului, după exemplul Bucureştiului, o reuniune la nivel interministerial, care, acum două zile, s-a şi produs. O ofertă similară, numai că de data asta la nivel parlamentar, vine şi din partea R. Belarus (frontul de Est). Tot de pe frontul de Est, Congresul Civil din Ucraina (o organizaţie neguvernamentală condusă de foşti colonei kgb) cere, în scris, Guvernului României (prin ambasadorul de la Kiev) să accepte trecerea Transnistriei la Ucraina, în cazul în care se va produce «reunirea paşnică a Basarabiei cu România». Mai reţinem, tot aici, felicitarea întârziată a Moscovei pentru preşedintele Timofti şi reacţia şifonată a Tiraspolului, care pretinde că nu are «teme comune de discuţie» cu Timofti – «simpatizantul euro-român», definit astfel de strategii politici de la Tiraspol. Era clar că «integrarea europeană – idee naţională», declarată de preşedintele Timofti, nu putea să placă nici Moscovei şi nici Tiraspolului. UE nu e Eurasia şi nici Uniunea Vamală Rusia-Belarusi-Kazahstan. Dar să mergem mai departe: din aceeaşi agendă a lui martie mai reţinem prezenţa la ceremonia inaugurală de la Chişinău a ministrului român de externe, Cristian Diaconescu şi prima întrevedere postinaugurală a acestuia cu preşedintele Timofti, desemnarea, pe post de reprezentant special al Kremlinului în Transnistria a ex-ambasadorului rus la NATO, D. Rogozin, vizita premierului Filat la Cartierul NATO şi participarea la Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic, după care vizita, în aşteptare, a Secretarului General NATO la Chişinău… Curioasă agendă, nu? Şi asta nu e tot.
Transnitria, la pachet cu Abhazia?
În jurul R. Moldova iar începe a se face cald. Şi tot mai interesant. După o perioadă obositoare de «zastoi» politic, brusc, o concentraţie masivă şi neunivocă de interese, deloc ordinare. Şi din Vest, şi din Est. R. Moldova s-a pomenit readusă pe tabla marilor jocuri politice. Numai cazul Rogozin câte spune. Sau iniţiativa Congresului Civil din Ucraina. Trimiterea lui Rogozin în misiune la Tiraspol (lucru incontestabil) nu este altceva decât punerea în aplicare a planului expansionist al lui Putin – declarat încă acum un an, de restabilire a imperiului rus în graniţele fostei URSS. Zonele de conflict — Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud sunt declarate prioritate în acest proiect. Unii strategi din noua echipă a lui Putin consideră, în cazul R. Moldova, că Moscova a greşit atunci când a mers pe calea radicalizării relaţiilor Tiraspolului cu Chişinăul, lăsând R. Moldova să se apropie prea mult de România, iar prin România – de comunitatea euro-atlantică. Kremlinul vrea să-şi repare greşelile şi să-şi restabilească influenţele în dreapta Nistrului prin proiecte de infrastructură, economice, sociale, umanitare, să devină atractiv şi mult mai influent în spaţiul pruto-nistrean ca să poată rupe R. Moldova de pe direcţia Vest şi s-o poate atrage, în perspectiva imediat posibilă, în capcanele sale comunitare — Uniunea Vamală şi Uniunea Euro-Asiatică. Asta ar fi miza «din faţă», după cum o numesc ei. Cea de-a doua miză sau soluţia alternativă ar fi provocarea unui nou conflict militar la Nistru, răsturnarea puterii civile la Chişinău şi instaurarea unui regim semimilitar, care ar redirecţiona R. Moldova spre Rusia. Nu este scoasă din calcul nici varianta recunoaşterii independenţei Transnistriei, după modelul abhazo-osetin, dacă primele două nu vor fi posibile. Se prea poate ca Congresul Civil Ucrainean să aibă în calcul tocmai acest, al treilea scenariu, pe care-l consideră cel mai profitabil pentru Ucraina. Ce-i drept Kievul, oficial sau neoficial, uită că Transnitria are preţ, inclusiv teritorial – Sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, pe care Ucraina le-a primit, după război, de la Rusia, în schimbul Transnistriei. Dar asta e alt subiect. Să revenim, însă, la «proiectul Rogozin» pentru Moldova. Este clar că noul trimis al Kremlinului la Tiraspol, care este vicepremier pentru industria militară, care are şi calitatea de vicepreşedinte al Comisiei interguvernamentale moldo-ruse şi care a fost şi ambasadorul Rusiei la NATO, va încerca să testeze, fiind în misiune, toate variantele posibile care să-i poată asigura Rusiei prezenţa plenipotenţiară în R. Moldova până la frontierele directe cu România. Unii experţi, în special ucraineni, consideră că Rogozin nu e din temă. Alţii zic, că e prea din ea. Timpul va arăta. Ceea ce nu poate fi negat e că Rogozin face parte din «administraţia militarizată» a noii Rusii, din «eşalonul diplomatic de ofensivă» a Kremlinului. Rogozin este din lista celor 42% din foşii kgb-işti – cea mai represivă instituţie sovietică, promovaţi de Putin în toate sferele de administrare ale Rusiei. Şovin din fire (velicoros), trimisul special al lui Putin va încerca să se manifeste în Transnistria respectiv firii sale, ca un «derjimorda» clasic. Asta, însă, ţine de Putin şi Rogozin. Cât ţine de Chişinău, AIE are acum mingea pe terenul ei de joc, după ce Moscova a ratat şi provocarea anticipatelor, şi demiterea AIE. Chişinăul are caseta de guvernare în plină componenţă, are alături de ea România, are UE, are NATO ca partener strategic. Contează foarte mult acum ca Alianţa să nu mai repete principala greşeală a foştilor preşedinţi, guverne şi parlamente (cu excepţia primului) şi să nu mai joace în relaţiile cu Rusia ori cu Ucraina, sau cu amândouă, de unul singur. Să preia din experienţa de luptă a Moscovei şi Kievului pe frontul transnistrean şi să joace în echipă cu Bucureştiul. Dacă vrea să nu mai piardă.
