„Gloanțele au trecut prin geam și a străpuns frigiderul”. Viața oamenilor care locuiesc la linia frontului

În Fedorovka din raionul Bahmut se aud împușcături. La o milă și jumătate de aici este linia frontului. Pe un deal în depărtare, la o distanță de 12 km, se vede Soledar. Din ianuarie orașul se află sub controlul total al rușilor.

Uneori, gloanțele de pe linia frontului ajung până la casele care sunt stabilite la marginea localității Fedorovka. Rușii atacă cu „Grad”, artilerie și avioane. Bombe aeriene de 300 și 500 de kilograme au fost aruncate asupra satului de 24 de ori. Tot anul Fedorovka trăiește fără electricitate, gaz, dar și fără o posibilitate de comunicare cu cei din afară. Ajutorul umanitar este rareori adus în localitate – voluntarii nu riscă să vină aici mai des.

Din 300 de locuitori au rămas un pic peste 20 de oameni. Printre aceștia este și Denis cu Victoria și cei trei fii ai lor. Casa lor se află la marginea satului, iar în spate – un câmp și frontul.

hromadske relatează despre viața aceste familii care locuiește la linia frontului.

„Noi știm multe altele, de aceea și stăm aici liniștit”

Un microautobuz alb cu inscripția „Voluntari” este parcat cât mai aproape de casa de lângă gardul verde decojit. Pe fundal, se aud sunetele deja obișnuite pentru un sat care este plasat în prima linie a frontului. În apropierea casei pot fi observate cratere uriașe, create de bombe de 500 de kilograme.

Voluntarii scot din automobil lăzi cu produse alimentare și articole de igienă personală. La gard aceștia sunt întâmpinați de Victoria și mama sa.

— Aveți copii?, întreabă voluntarii. 

— Da. 

— Superb! Noi avem acum promoții, spune voluntarul Sașa cu o voce răsunătoare. — Fondul nostru asigură toate cele necesare oamenilor care locuiesc la linia frontului. Oferă locuință, alimentație și ajutoare sociale. Noi pur și simplu vă luăm și, timp de un an, vă aflați sub protecția noastră. Nu puteți refuza o astfel de promoție!

Victoria râde, dar refuză. De două ori ea împreună cu soțul și copiii au ieșit din Fedorovka. Prima oară au plecată în regiunea Dnepropetrovsk, iar a doua oară  – în regiunea Volînsk. Peste câteva luni s-au văzut nevoiți să revină, pentru că nu aveau posibilitate să se întrețină.

— Haideți să plecăm măcar pentru o lună, nu-și pierde speranța voluntarul.

— Unde? Întreabă, totuși, Victoria.

— Regiunea Kiev.

— Nu.

— Ne-ar trebui mai aproape?

— Nu, dacă ar fi regiunea Donețk sau Dnepropetrovsk, ne-am mai fi gândit.

— Noi o jumătate de an am lucrat în Avdeevka. Acolo locuia o fetiță de 5 luni. Noi îi tot convingeam să plece. Acum fetița ar fi avut 9 luni, dar casa lor a fost lovită de un obuz. Unde va ateriza, nu știm. Gândiți-vă, măcar de dragul copiilor. 

Victoria continuă să refuze. Nu vrea să-și lase mama și casa. Este convinsă că, în cazul în care în casă se vor caza militarii ucraineni, rușii imediat o vor califica în calitate de țintă. 

„Știm multe altele, de aceea și stăm aici liniștit. Militarii noștri, cu care comunicăm, ne vor scoate în orice clipă. Acum sigur nu plecăm”, spune femeia. 

„Acolo, după oprire, e frontul!”

Denis și Victoria mai bine de un an nu mai locuiesc în casa lor de la marginea satului. Aceasta a fost distrusă de două obuze de ciorchine încă la începutul războiului. Acum familia locuiește la mama Victoriei. Mezinul l-a născut acasă după începutul războiului. Acum băiatul are 9 luni, frații lui mai mari au 8 și, respectiv, 10 ani.

Până la începutul războiului, Victoria își educa copiii, îngrijea de gospodărie, creștea iepuri și găini. Denis se ocupa de construcții și monta tavane în casele consătenilor. Acum niciunul nu lucrează, nu primesc vreun ajutor financiar de la stat, toate documentele le-au ars după ce casa le-a fost distrusă de obuz.

„Am încercat cu propriile puteri să ne restabilim documentele când eram în regiunea Volînsk, dar prea mult dura perfectarea lor și am revenit acasă fără documente. Acum trebuie să ieșim în orașul din apropiere, ca să primim pașapoartele”, relatează Victoria. 

Denis însoțește jurnaliștii până la stația de autobuze „Fedorovka”. În apropiere nu sunt nici copaci, nici case. Acesta este punctul extrem al satului. Se simte miros de ars. Denis arată cu mâna în spatele stației, spre orizont, unde se ridică fum după aterizarea recentă a unei mine. Se aud incontinuu împușcături.

„Acolo este frontul, spune Denis, uitându-se țintă spre linia frontului. Aici trebuie să fim atenți, pentru că gloanțele ajung până la noi. Acum câteva zile, un glonte a intrat prin geamul de la bucătărie și a străpuns frigiderul. Din partea Solidar, în mare parte, împușcă din tancuri. Peste tot, prin sat, asupra militarilor noștri, ți se creează impresia că împușcă la ghici, unde vor nimeri.” 

Își aprinde țigara și se așează pe scaunul din stație: „Bineînțeles că ne este frică. În orice clipă se poate întâmpla orice. E periculos, dar ne ținem”. La întrebarea de ce familia nu pleacă, Denis oftează îngândurat: „Aici e casa noastră. Avem încredere în armata noastră, băieții spun că totul va fi bine. În cazul în care nu vor putea ține piept frontului, ne vor duce un pic mai departe de linia de foc”.

„Între împușcături, tragem o fugă până în grădină”

Deja un an în Fedorovka nu funcționează telefonia mobilă, nu este electricitate și nici gaz. Aici nu lucrează magazinele și farmaciile. Ultima oară, înainte de venirea noastră cu voluntarii, ajutorul umanitar a fost adus în octombrie. Oamenii care au mai rămas în sat trăiesc din propriile lor provizii. 

„Ne descurcăm câte un pic cu ajutorul grădinii”, spune Victoria.

„Am sădit usturoi, deja a început să iasă. Am sădit și morcov, și sfeclă. Între împușcături, tragem o fugă până în grădină”, adaugă Nina, nașa Victoriei. Aceasta locuiește în casa vecină.

Mergem împreună cu Victoria și soțul acesteia în casa unchiului lor să hrănim păsările. Strada, unde se află casa lui, a fost distrusă complet. Rușii au aruncat peste ea bombe aeriene.

— Care este reacția copiilor la bombardări?, o întreb pe Victoria.

— Calmă. S-au obișnuit deja.

— Dacă auzim că încep a zbura deasupra satului, imediat coborâm în beci. Stăm acolo o ora – o oră și jumătate și gata. Dacă zboară „Orlan”-ul lor, atunci sigur vor bombarda, trebuie să ne pregătim, adaugă Denis.

— I-am zis celui mai mare fiu că voluntarii ne propun să plecăm, măcar în Slaveansk, dar el nu vrea, spune Victoria.

Jurnaliștii au vrut să discute cu copiii, dar Victoria nu le-a permis. A explicat că copiii sunt bolnavi, iar celui mai mic îi ies dinții. De aceea, deseori, este capricios. Nu vrea să-i deranjeze o dată în plus. Tot timpul cât jurnaliștii au petrecut cu Victoria și soțul ei, copiii au stat în casă.

Denis explică de ce nu pleacă – mizează pe contraofensivă. Iar ea acuș-acuș va începe, cel puțin, acest lucru i-au promis militarii ucraineni, care, deseori, vin de pe front la ei în vizită.

„Să dea Domnul ca să-i alunge peste granița din 1991. Să lase în pace Ucraina noastră liberă, nici urme de-ale lor să nu fie pe aici”, spune Denis.

Intră în ograda distrusă. Denis se duce să dea hrană găinilor, iar Victoria – să adune ouă. Spune că, până la ei, deja cineva a mai adunat. Între timp, exploziile se aud tot mai des și mai tare.

„Și-au luat avânt, nu glumă”, spune Victoria. Ea este vizibil nervoasă și îi spune lui Denis că trebuie de pus punct discuției și de întors acasă, pentru că copiii au rămas singuri.

* * *

Peste o jumătate de oră voluntarii și jurnaliștii au plecat din Fedorovka. Bombardările și împușcăturile se vor înteți. Peste câteva zile, Victoria îi va scrie lui Sașa. Va întreba despre evacuare, dar, oricum, va avea dubii. Promite că va scrie peste câteva zile când își vor aduna lucrurile. Voluntarii sunt gata, așteaptă sunetul femeii.