„Când Vlad a plecat, mi-am dat seama că voi face asta”. După pierderea fiului, ucis de ruși, familia a adoptat un băiat

Pe 9 martie 2022, familia Magdik și-a pierdut fiul, Vladislav, în vârstă de 12 ani. A murit în timpul evacuării din raionul Bucea, regiunea Kiev. Armata rusă a tras în mașina familiei. Un glonț a nimerit în caroserie, rănind-o mai întâi pe fiica Ania, apoi pe fratele ei. Băiatul a murit pe loc, iar fata a fost salvată, relatează hromadske. După ce și-au pierdut fiul, soții Olga și Valeri au decis să adopte un băiat. Sașa, în vârstă de 12 ani, din regiunea Cernihiv, va locui în familia lor.

Cum s-a format familia Magdik

Olga și Valeri Magdik de mult timp așteptau copii și se gândeau să adopte unul. Rudele i-au descurajat. Primul copil a apărut la 12 ani de la nuntă. Ania s-a născut în 2006. La sfârșitul anului 2008 părinții au aflat că așteaptă încă un copil. La 1 iulie 2009, s-a născut fiul lor.

„În prima lună îl numeam Mișa. Mi-a plăcut foarte mult acest nume. Dar soacra m-a sfătuit să nu-i dau copilului acest nume, deoarece tatăl soțului meu, Valeri, tot Mihail fusese”, povestește Olga Magdik.

I-au pus băiatului numele Vladislav. Era un copil pretențios, mereu cerând atenția părinților. Dar nu au fost deranjați de capriciile băiatului, le plăcea să-și manifeste grija părintească.

Viață de până la 24 februarie 2022

Familia locuia în satul Gavrilovka, raionul Bucea, regiunea Kiev. În casa lor domnea veselia. Sărbătorile de familie le petreceau cu mulți oaspeți, cu rudele și prietenii. Plecau împreună în vacanță – la schi, la mare.

Vladislav, își amintește Ania, creștea un băiat isteț: „Îi dădeam fiului o sarcină, iar el întotdeauna întreba cât timp îi va lua. Încerca să facă totul repede, astfel încât să aibă mai mult timp pentru preocupările sale”.

Lui Vladislav îi plăcea să fie primul în toate. El spunea, că în viitor va realiza mult mai multe decât părinții săi. La școală era considerat un băiat entuziast.

„Vlad a fost un școlar bun. Orice ai cere, el făcea. Îmi amintesc că îmi spunea că vrea să devină președinte. El a vrut să fie motorul schimbării”, spune profesoara lui Vladislav Lidia Starovoit.

Băiatul avea mulți prieteni. De multe ori le cerea părinților mai mulți bani de buzunar pentru a-i servi pe prieteni cu pizza sau altceva delicios. Îi plăcea calculatoarele, era bine versat în tehnologie și adora jocurile. Îi spunea mamei că va deveni milionar datorită acestor jocuri.

„Avea ochi sinceri, zâmbitori, în care se simțea un suflet mare. Amabil, simpatic, ca soarele”, își amintește ruda lui Vladislav Oksana Liuta.

Era prieten cu cei doi fii ai ei. Familiile locuiau aproape una de cealaltă.

După 24 Februarie 2022

În prima zi de război, pe 24 februarie 2022, Valeri și Olga Magdik plecaseră la muncă. Olga s-a întors repede acasă de la Bucea, lucra acolo contabilă șef. Împreună cu copiii a dus mâncare, lumânări și icoane în subsol. Când se auzeau explozii, se ascundeau acolo.

Seara familia discuta ce să facă în continuare. Tatăl a spus că nu va părăsi regiunea Kiev: acolo era locul lui de muncă, casa, doi câini, două pisici. Ania n-a vrut să plece fără tata.

„A doua zi am numărat 170 de tancuri inamice care treceau pe lângă Gavrilovka. Mi-am sunat toate rudele, mi-au spus că în regiune câteva mașini au nimerit deja sub foc, așa că să nu ne pornim nicăieri, este prea periculos”, spune Olga Magdik.

Lângă Gavrilovka se află Hostomel și Bucea. Familia Magdik permanent auzea explozii. Ania și Vlad, își amintesc părinții lor, au început să coboare mai rar în subsol.

„Ne obișnuiserăm cu tot ce se întâmplă. Mi-a fost frică pentru ei”, își amintește Olga Magdik.

În martie, familia a încercat să părăsească Gavrilovka de trei ori. Au fost opriți de rude și vecini. Familia avea tot ce era necesar pentru viața în sat – alimente, un generator, o sobă.

„Noaptea de 9 martie a fost groaznică. În apropiere explodau mașini. Nu puteam dormi. Din cauza tensiunii permanente, frica mea a devenit și mai puternică. Apoi a sunat soacra, care ne-a spus că rușii aruncă în aer ultimul pod din Rakovka vecină, altele au fost deja distruse. Aveam puțin timp la dispoziție, ca să plecăm”, își amintește Olga.

În dimineața zilei de 9 martie, Olga i-a trezit pe copii. Urma împreună cu Ania și Vlad să iasă din regiunea Kiev prin Rakovka. Fiul s-a trezit cu greu, nu vroia să se scoale.

„I-am spus de mai multe ori: «Fiule, ridică-te, trebuie să plecăm». El a vrut să ia toate lucrurile sale într-un rucsac. Dar am spus că nu putem trece râul cu ele. A aruncat lucrurile în mașină. Acolo au rămas”, spune Olga.

S-au așezat în Volkswagen-ul lui Valeri. Plănuia să-și ducă familia la Rakovka și să se întoarcă acasă.

Plecarea pe 9 martie

Între timp, Oksana Liuta și fiii ei se ascundeau în subsolul școlii din Gavrilovka. S-a înțeles anterior cu familia Magdik că, dacă ei vor pleca, să o ia și pe ea cu copiii ei.

„În acea dimineață, Olya a spus: «Pregătește-te repede, plecăm». Am luat rucsacuri, documente. Îmi amintesc ochii lui Vlad – căprui, rotunzi, sinceri. Nu voi uita niciodată privirea lui când ne-am urcat în mașină. Îi aștepta pe băieții mei ca să se mai veselească”, își amintește Oksana Liuta.

Familia Magdik și Oksana cu fiii ei au mers să o ia pe mama Olgăi din Rakovka. Cuplul stătea în față. Vlad, Ania, Oksana și fiii ei, Nikita și Iaroslav, ședeau în spate. 10 minute mai târziu mașina a fost atacată de militarii ruși.

„S-a întâmplat foarte repede. Poate în zece secunde. Olia striga că soldații aleargă cu mitralierele îndreptate spre noi. Valera întoarcea mașina”, își amintește Oksana.

„Culcați-vă la podea”, a strigat Olga.

„Nu am reușit nici să cobor, când am auzit o pocnitură, ca o lovitură de foc într-un poligon de tragere. A fost un fel de sunet înnăbușit, un ecou puternic”, spune Oksana Liuta.

A simțit miros de sânge. Din scurta Aniei a zburat puf, fata a început să se sufoce. Adulții și-au dat seama că fata a fost rănită. Oksana și-a scos eșarfa și i-a astupat cu ea rana.

„Ține-te”, a strigat ea fetei.

Iar Ania, gâfâind, tot repeta: „Vladik, Vladik…”

Băiatul ședea cu corpul aplecat. Adulții s-au gândit că așa se ascundea de gloanțe.

Valeri a ajuns acasă în câteva minute. A scos fiul din mașină, l-a dus în bucătăria de vară.

„Căutam pulsul. Băiatul nu-și revenea”, spune Oksana.

Olga era lângă Ania. A descălțat-o, a dezbrăcat-o.

„Fiica pusese telefonul jos și-mi spune: «Să-i dai acest telefon prietenei, iar acesta celeilalte prietene. Pentru că probabil voi muri, mamă». Mă duc în bucătăria de vară, iar soțul îmi spune că fiul nostru nu mai este printre noi”, își amintește Olga Magdik.

Glonțul i-a intrat Aniei în spate, lângă coloana vertebrală, și a ieșit prin burtă. Vladislav a fost împușcat în partea dreaptă. Părinții își amintesc că fiul lor nici măcar nu a țipat. A murit în liniște.

Călătoria cu fiica

„E bine că nu m-am culcat acolo lângă Vlad”, spune Olga Magdik.

Și-a adunat forțele, s-a urcat la volanul mașini, a așezat-o pe Ania și a decis s-o ducă la medic prin Bucea. Îi era frică să nu-și piardă și fiica.

„Mi-am luat geanta și documentele. Ania era în papuci. În Lubianka, oamenii lui Kadîrov ne-au blocat drumul. Au spus că nu ne vor lăsa. M-am pus în genunchi și am strigat: «Omoară-mă, omoară-mi și fiica. Nu mă întorc. Le-am spus că în cabină zace fiică mea rănită”, își amintește Olga Magdik.

Militarii ruși i-au ordonat săi urmeze. Mașina sărea pe hopuri, iar Ania gemea. Invadatorii au dus familia la punctul lor în pădure. Printre diverse corturi erau și corturi medicinale. Acolo au operat-o pe Ania.

„După operație, au spus că îmi vor trimite fiica în Rusia. Singură. I-am implorat foarte mult, am plâns. Le-am spus că mi-am pierdut fiul și mi-au permis să merg cu ea”, își amintește femeia.

După operație Olga a fost trimisă în Belarus cu Ania. Din cauza bombardamentelor, până în noaptea de 10 martie au stat într-un adăpost pe aeroportul Gostomel. La trei dimineața a sosit un elicopter.

„Fiica mea zăcea după anestezie. Era frig”, își amintește Olga.

Între timp, pe fiul ei îl pregăteau pentru înmormântare. Valeri a săpat mormântul la cimitirul din Gavrilovski sub amenințarea armei. Ocupanții i-au permis doar lui să-și înmormânteze fiul.

Decizia de adopție

Olga și Ania au stat o lună în Belarus, apoi au plecat la Berlin, deoarece mama Olgăi s-a evacuat acolo. În iunie 2022, Olga s-a întors acasă, deoarece lui Valeri îi era foarte greu de unul singur în Gavrilovka. Ania și bunica ei au rămas în Germania.

„Nu am putut accepta și crede că mi-am pierdut fiul. Abia când am venit la mormântul lui, mi-am dat seama că Vlad nu mai este”, spune Olga Magdik.

Casa familiei s-a golit. Ania nu a vrut să revină acasă. I-a plăcut Berlinul. Treptat, cuplul a început să se gândească să adopte un copil.

„Când fiul meu a murit, mi-am dat seama imediat că voi face asta. Am vrut asta când nu aveam încă copiii mei. Dar știți, atunci nu aș fi putut iubi atât de mult un copil”, spune Olga Magdik.

În vara anului 2022, cuplul se pregătea pentru adopție. Au vrut să ofere o familie unui băiat și unei fete care și-au pierdut părinții în război. Dar, spune Olga, nu erau pe platformă «Сиротству нет» (Fără orfani) așa copii. Cuplul a ales un băiat din regiunea Chernihiv, care este cu un an mai mic decât Vlad.

Procesul de adopție al lui Sașa a durat aproape un an.

Olga spune: „Dacă n-aș fi făcut acest lucru silit, s-ar putea să nu fi avut suficientă putere pentru asta. A fost dificil și înlungat, dar nu am renunțat”.

Ultima ședință privind adopția a avut loc pe 20 martie. Atunci familia i-a transmis copilului lucruri și o tabletă cumpărată pentru el anume.

„Când Sașa vine de la școală, ne sună. Spune cum a decurs ziua. Dacă mergem undeva, îi arătăm prin Viber Gavrilovka, Bucea și alte orașe și sate în care va locui”, spune Olga.

Olga și Valeri îl vor lua acasă pe Alexander, în vârstă de 12 ani, pe 21 aprilie. Cuplul i-a povestit despre fiul lor Vlad, care a fost ucis de invadatorii ruși.

„Într-o zi Sașa a întrebat: «Mă luații pentru că Vlad a murit?» Am spus: «Nu, te-am fi luat oricum, dar nu atât de repede. Am visat întotdeauna să adoptăm un copil»”, spune Olga.