Interviu: „Noi înţelegem ce înseamnă „mulţumire”, ce înseamnă „să rezolvi o problemă”, dar termenul corupţie e unul străin pentru noi”

Interviu cu Eugen Damaschin, regizor

— De curând, a fost lansat documentarul „Moldova 89-91”, pe care l-aţi regizat. Despre ce este acest film?

— Este un documentar la care am început să lucrăm în 2017, în luna mai. A apărut după o idee foarte simplă. De fapt, eu voiam să fac un fel de reconstituire a evenimentelor din 26 spre 27 august, un film bazat pe fapte reale. Adică, despre cum, de fapt, a avut loc semnarea Declaraţiei, cum s-a scris Declaraţia şi ce a urmat. Filmul de ficţiune, mai ales în reconstrucţie, costă foarte mulţi bani. Mai mult ca atât, atunci când am început să cercetăm, la baza proiectului, care sunt minusurile şi care sunt plusurile, ne-am dat seama că avem o problemă cu actorii şi că există riscul, dacă l-am face cu actori români, să nu pară autentic. Pe de altă parte, nu am vrut categoric să-l facem în limba rusă, deoarece era despre altceva. Aşa, la prima etapă, noi am hotărât să facem un film documentar. Am prezentat ideea Ambasadei SUA, lor le-a plăcut şi au decis să ne susţină proiectul.

— De unde ideea, totuşi?

— Ideea a apărut după ce am văzut un film despre războiul civil din SUA. Am căutat pe internet să văd ce alte filme istorice mai au şi am văzut că există o groază. Mi-am dat seama că noi nu avem niciunul, de fapt. Apoi, am rugat un prieten, care avea un frate – deja e mai mare, în clasa a XII-a. L-am rugat să-mi împrumute manualul de istorie din care învaţă. Acolo, am găsit, la sfârşit de manual, două sau trei pagini despre evenimentele din 89-91, despre Marea Adunare Naţională, despre momentele în care s-a votat suveranitatea şi independenţa. M-am gândit că, în clasa a XII-a, la sfârşit de an, în luna mai, toţi elevii se pregătesc de BAC şi nu mai sunt atenţi la ceea ce înseamnă R. Moldova – stat independent şi cum s-a creat el. Aşa am pornit.

— A fost dificil să lucraţi la acest film?

— Nu a fost simplu. Chiar a fost dificil, în primul rând, pentru că mulţi oameni pe care noi i-am cercetat şi pe care am vrut să-i găsim pentru a face interviuri cu ei, au refuzat să vorbească. Nu ştiu de ce. Unul dintre oamenii cu care noi am făcut interviu iniţial a refuzat, pentru că a cerut lista de oameni pe care intenţionam să-i intervievăm şi a spus că el nu are de gând să apară într-un film sau într-o listă alături de acei oameni. După care, noi am găsit o altă metodă, am ajuns la el din nou, am discutat şi el s-a lăsat convins.

— Cum a fost discuţia cu ex-preşedintele Vladimir Voronin?

— A fost foarte interesant, el a povestit detaşat şi a mers pe partea asta umană, din punctul meu de vedere, despre cum s-a simţit el atunci, fiind ministru de Interne, prin ce a trecut. Spre exemplu, eu nu ştiam că la Ministerul de Interne au fost distruse geamurile, că a fost ars, au fost proteste şi aşa mai departe. A fost foarte curios.

— Dar cum aţi ales, de fapt, persoanele cu care să discutaţi? Dialogurile cu ei s-au ridicat sau nu la nivelul aşteptărilor voastre?

— Aşteptarea mea era, de fapt, să găsesc nişte eroi. Acel gen de eroi văzuţi prin prisma Hollywood-ului, când cineva salvează mulţimea. Până la urmă, ei au devenit eroi pentru mine. Noi, fiind o ţară foarte mică, subordonată direct Moscovei, având un control minor în tot ceea ce înseamnă conducerea statului, în contextul unor evenimente pe care nu le generau cei de aici, ai noştri au reuşit să gestioneze nişte situaţii de conflict şi de haos absolut incredibile, evitând un război civil. Noi am avut câteva momente, spre exemplu, cel cu Găgăuzia şi voluntariada, când eram la cinci minute de un război civil, vorbesc de perioada în care mai eram în URSS, fiindcă ceea ce a urmat cu regiunea transnistreană e o altă istorie, noi nu am atins această zonă deloc. A fost neobişnuit să vorbesc direct cu oamenii din televizorul copilăriei mele şi tot neobişnuit a fost faptul că ei au împărţit cu noi din experienţele lor de atunci.

— Pentru că filmul e şi despre asta, în opinia dvs., este până la urmă, R. Moldova un stat independent?

— Da, sigur. Este un stat independent în care eu vreau foarte tare să cred şi în care sper că lucrurile se vor schimba în bine.

— Credeţi că tinerii, din moment ce v-aţi gândit şi le ei, probabil, când lucraţi la acest film, că aţi consultat manualul de istorie – simt că R. Moldova e un stat independent? Întreb asta în contextul în care foarte mulţi dintre ei aleg să plece de aici.

— Nu ştiu dacă are vreo tangenţă faptul că suntem independenţi cu migraţia. Valul acesta de migraţie a pornit demult şi nu se întâmplă doar cu noi, motivele variind de la caz la caz.

— Dar contează cu-adevărat această independenţă pentru oameni, din momentul în care ei pleacă în altă parte?

— Sigur, contează. Care ar fi soluţia? Să ne dizolvăm şi să plecăm cu toţii de aici? Contează… Noi, pe parcursul a mai mulţi ani de istorie, şi acesta e un punct subiectiv al meu de vedere, am fost mereu lipiţi de o putere mai mare sau mai mică şi, în 91, noi am stabilit hotarele care au mai rămas şi am spus că hai de aici, să mergem înainte singuri, ceea ce, cred eu, e o decizie foarte bună.

— O problemă importantă legată de starea actuală a R. Moldova este abordată în primul lungmetraj pe care l-aţi regizat – „Beautiful corruption” („Corupţia frumoasă”, n.r.). Spuneaţi anterior că filmul este inspirat din multe cazuri reale. Cum au reuşit toate acestea să ocupe un loc în mintea dvs., să se consolideze într-o singură idee? Cum a apărut acest film, de fapt?

— Foarte simplu, e vorba despre nişte istorii destul de banale. Ele nu au fost inventate sau căutate foarte meticulos. Sunt nişte istorii pe care le trăieşte o bună parte din societatea noastră zi de zi. În plus, eu le ştiam, ca pe nişte insuliţe – o istorie am trăit-o eu, alta – un prieten, a treia – am citit-o undeva… şi tot aşa. Mie îmi trebuia, pur şi simplu, să creez o linie prin care să le unesc pe toate şi aşa am inventat personajul principal, pe Andrei, care iată, dramaturgic, a trecut dintr-o etapă în alta, până la final.

— De ce aţi ales tema corupţiei pentru acest film?

— Acum câţiva ani, fusese lansat un val de spoturi sociale având mesajul „Nu da mită”. Venind din sectorul de publicitate şi de spoturi sociale, eram curios dacă toate aceste bannere şi spoturi video funcţionează. Am ajuns la concluzia că nu prea funcţionează, din simplul motiv că acest fenomen, corupţia, e parte din noi, la nivel de cultură. Noi deja nu mai deosebim răul de bine. Faptul că nouă ni se spune să nu dăm salariu în plic e bine, noi putem să ne notăm asta undeva în minte că e rău. Dar toată gama aceasta a corupţiei începe din ziua în care ne-am născut, apoi noi şi părinţii trecem prin tot felul de sisteme, până în ultima zi, când murim. E un ciclu care ne reprezintă pe noi, ca şi cultură. Cred că trebuie să atragem atenţia anume la acest aspect, dacă vrem să scăpăm de fenomen. Moldovenii nu înţeleg dauna corupţiei până la capăt. Calea aceasta indirectă a corupţiei e mai complicată. Dacă azi dai mită cuiva, viaţa ta nu se schimbă tot azi. Aşa este? Tu ai rezolvat o problemă de moment. Pe termen lung, însă, vei resimţi efectele acestui fenomen, deşi nu vei face o conexiune directă, fiindcă nu înţelegi că asta e dauna. Problema e anume aceasta – conştientizarea faptului că acesta e un rău.

— Şi dacă ne naştem, creştem şi murim într-un asemenea context, putem învăţa să nu dăm mită?

— Da. Vezi, mita este actul final, mita este instrumentul. Pe mine mă întreba cineva de ce nu am arătat în film cum se dă mită. Mituirea durează câteva secunde. Adică, acesta este un moment foarte scurt. Acesta este un rezultat. Când tu îi vei spune unui om să nu dea mită, el nu va înţelege, pentru că are o problemă pe care trebuie să o rezolve cât mai repede posibil, indiferent dacă el are sau nu dreptate. Omul vrea să-şi rezolve problema. Noi trebuie să mergem de la datul mitei, pas cu pas, înapoi, să deconstruim toată această istorie. Noi vrem să dăm mită? Dar pentru ce? Pentru că ni s-a făcut sau nu ni s-a făcut dreptate, nu contează. De ce facem asta? Pentru că nu credem în sistemul de justiţie. Sau, din contra, dacă nu avem dreptate, atunci începem să credem în acest sistem. E un joc dublu. La bază cred că stau educaţia şi cultura, care pornesc din familie, şi apoi educaţia din prima interacţiune cu societatea la grădiniţă, şcoala, şi tot aşa… Dintr-o parte, e bine că se vorbeşte despre corupţie. În general, cred că însuşi cuvântul corupţie e un pic străin pentru noi. Noi nu percepem această noţiune. Noi înţelegem ce înseamnă „mulţumire”, ce înseamnă „să rezolvi o problemă”, dar termenul „corupţie” e unul străin pentru noi. E important să existe o voce care să vorbească mereu despre asta. Deja cum formulează, e altă problemă.

— Dar a cui ar trebui să fie această voce?

— Cred că ar trebui să fie vocea statului, în primul rând, că el e responsabil de tot ce se întâmplă. Mai apoi, vocea familiei, a şcolii, a universităţii…

— Filmul „Beautiful corruption” trebuia să ajungă în mai multe regiuni ale ţării. Aţi reuşit să discutaţi cu localnicii, ați urmărit reacţiile lor?

— Oamenilor tare le-au plăcut unele personaje. Era tare curios că femeilor de peste 35 de ani le-a plăcut filmul că e de jale şi că este un băieţel tânăr acolo, cu care se întâmplă ceva. Bărbaţii mai în vârstă s-au uitat sceptic. Îmi spuneau că, de fapt, poliţiştii nu vorbesc aşa, mi-au reproşat că nu i-am întrebat, că ei ştiu istorii mai bune decât aceasta. Per general, le-a plăcut. Ce m-a uimit şi m-a bucurat e că le-a plăcut şi tinerilor care aveau în jur de 18 ani. Nu ştiu dacă filmul poate schimba ceva, dar cred că le-a lăsat tuturor foarte multe semne de întrebare. Toţi cei care vorbeau despre film, se refereau mai ales la emoţia trăită în urma vizionării acestuia, ceea ce, pentru mine, ca autor, e mai important decât orice premiu.

— În general, se consumă filmul la noi?

— Da, noi avem un deficit enorm de conţinut despre şi cu moldoveni. Noi consumăm tare mult conţinut rusesc, un procent mai mic de conţinut românesc şi sub 5% de produse internaţionale. E absolut necesar, pentru cetăţenii R. Moldova, să existe filme în care să se vorbească despre problemele lor, în limbajul lor, în care ei să se vadă, să se regăsească. Să nu vadă un poliţist din New York, care are o maşină foarte bună şi al cărui echipament funcţionează ideal, ci acel poliţist pe care ei îl cunosc. Asta e important. Oamenii se uită cu mare interes la aceste lucruri.

— Există un alt spot video în care apăreţi dvs. şi în care vorbiţi „despre omul ideal” în R. Moldova. Acolo, comparaţi R. Moldova cu un pulover de-a bunicăi, care e tare călduros dar care, în acelaşi timp, înghimpă…

— Spoturi din acelea trebuiau să fie mai multe. Au apărut doar trei. M-am oprit, fiindcă voiam să găsesc finanţare. Echipa m-a finanţat pentru cele trei spoturi, dar de la celelalte încolo era mai complicat. Aceea e un fel de ironie, un fel de satiră despre ce suntem noi, ca moldoveni. Nu voiam să spun direct că ceva e corect sau nu. Voiam să maschez asta sub o notă serioasă. Mulţi nu au înţeles umorul… Filmuleţul era, de altfel, parte a unui spectacol, pe care noi l-am făcut la Teatrul Spălătorie şi care se numea „Cocktail Molo-DOVA”. Ideea era că, mai întâi, era proiectat acest filmuleţ, apoi doi actori ieşeau pe scenă – Ion Borş şi Olesea Svecla. Aveau o masă acolo, pe care era votcă, coniac, bere, lichior. Ei au făcut un fel de cercetare anterior – mergeau pe stradă şi întrebau oamenii, era înainte de Anul Nou, ce îi doresc R. Moldova. Ei doi au învăţat pe de rost toate acele urări şi îşi turnau să bea, pe bune, votcă şi ce mai aveau pe masă. Unul spunea o urare, apoi bea din pahar, apoi al doilea, şi tot aşa. Era un fel de bătălie între toasturi. La un moment dat, se stingea lumina, apăreau proiecţii pe ecran cu felicitări de Anul Nou ale diferitor politicieni de atunci, de prin 2012. În timp ce politicienii rosteau aceste discursuri – m-am prins că ele sunt cam toate la fel – actorii noştri vomitau într-o căldare. A fost spectaculos! Nimeni nu a ieşit din sală, ceea ce m-a uimit. Toată lumea râdea. La urmă, s-a intonat imnul. Era tare frumos.

— De altfel, ne-am învăţat noi să înţelegem umorul, să nu ne luăm prea în serios?

— Dar noi avem tare puţin umor, din păcate. Cred că e un segment care ar trebui atins cât mai repede, că umorul e un instrument foarte bun pentru a transmite mesaje, pentru a schimba percepţii. Prin prisma umorului, omul percepe informaţia mult mai bine şi, în acest context, multe mesaje se asociază cu binele.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă