„Miza nu mai este lingvistică”. Cum a devenit „limba moldovenească” un instrument politic și geopolitic
„Limba moldovenească” nu este o limbă distinctă de română, iar din punct de vedere științific disputa este închisă. Ceea ce continuă este o controversă politică și identitară, alimentată de o narațiune construită și instituționalizată în perioada sovietică și preluată astăzi de politicieni, influenceri și vloggeri. Într-un interviu pentru Ziarul de Gardă, Liliana Rotaru, doctor habilitat în istorie, conferențiar universitar la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova, explică de unde provine ideea unei „limbi moldovenești” distincte, ce miză avea pentru regimul sovietic și de ce continuă să fie exploatată la peste trei decenii de la destrămarea URSS.
Cum explicăm simplu de ce limba vorbită în R. Moldova este limba română? Care sunt principalele argumente istorice și lingvistice care demonstrează acest lucru?
În R. Moldova se vorbește limba română, deoarece limba populației românofone de la est și de la vest de Prut are aceeași origine, aceeași structură gramaticală, același fond lexical fundamental și aceeași limbă literară.
Ca urmare a proceselor istorice desfășurate odată cu romanizarea populației geto-dacice, spre secolele VIII–IX s-au constituit poporul român și limba română. Divizarea ulterioară a românilor în state și formațiuni politice diferite nu a dus la apariția unor popoare și limbi distincte. Românii din Moldova, Țara Românească și Transilvania vorbeau aceeași limbă. De altfel, tocmai în Transilvania este atestată, în secolul al XVI-lea, denumirea de „limbă română”. Evident, existența în condiții istorice și regionale diferite a determinat apariția și dezvoltarea unor graiuri, fără ca acestea să constituie limbi diferite. Limba cărților tipărite în Transilvania în secolul al XVI-lea era înțeleasă în Moldova și Țara Românească și poate fi înțeleasă și astăzi de un vorbitor de limbă română din R. Moldova. Existența graiurilor nu a modificat structura gramaticală fundamentală a limbii, iar vocabularul de bază a rămas comun.
Politicile de rusificare și de separare cultural-lingvistică promovate în Basarabia țaristă, iar ulterior proiectul propriu-zis de construire și codificare politică a unei „limbi moldovenești” distincte de limba română, conturat mult mai explicit în epoca sovietică, în special în RASS Moldovenească, nu au dus însă la constituirea unei limbi distincte. Mai mult, numeroși reprezentanți ai autorităților politice și ecleziastice, precum și oameni de știință și de cultură din Imperiul Rus, inclusiv din Basarabia, recunoșteau că populația românească a provinciei vorbea aceeași limbă ca populația românească din celelalte teritorii ale spațiului istoric românesc.
Un exemplu elocvent în acest sens este Biblia tipărită la Sankt Petersburg în 1819. Societatea Biblică Rusă, care inițiase publicarea Bibliei în limbile popoarelor Imperiului Rus, a solicitat autorităților ecleziastice din Basarabia sprijin pentru editarea unei Biblii destinate populației locale. În urma recomandărilor mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, la baza ediției a fost pus textul Bibliei de la Blaj din 1795, tradus de Samuil Micu. Faptul că o societate patronată de autoritățile Imperiului Rus a putut utiliza pentru populația Basarabiei un text realizat la Blaj, în Transilvania, este foarte sugestiv: limba vorbită în Basarabia, Moldova de peste Prut, Muntenia și Transilvania aparținea aceluiași spațiu lingvistic românesc.
Limba vorbită de populația românofonă din R. Moldova este, așadar, limba română, iar ceea ce unii – din considerente politice sau ca rezultat al educației și politicilor identitare promovate în perioada sovietică – numesc „limbă moldovenească” reprezintă, din punct de vedere lingvistic, graiul moldovenesc al limbii române, nu o limbă separată și distinctă. Situația este aceeași ca în cazul graiurilor muntenesc, bănățean sau maramureșean: acestea nu sunt limbi distincte, ci varietăți teritoriale ale limbii române, caracterizate prin anumite particularități de pronunție, vocabular și, într-o măsură mai redusă, de gramatică.
Faptul că populația românofonă din R. Moldova și cea din România vorbesc aceeași limbă este demonstrat la toate nivelurile fundamentale ale sistemului lingvistic. Graiurile vorbite în spațiul românesc – iar R. Moldova este, fără îndoială, parte a acestui spațiu lingvistic – au aceeași structură gramaticală fundamentală, același vocabular de bază, aceleași reguli morfologice și sintactice, aceeași origine romanică, aceeași limbă literară și aceleași norme ortografice.
Doar câteva exemple. Există forme regionale în vorbirea populară. Se spune, de exemplu, îs pentru sunt în Moldova – pe ambele maluri ale Prutului, apropo –, io pentru eu în Banat, o fost pentru a fost în diferite graiuri, musai pentru neapărat în Transilvania și multe altele. Dar acestea sunt particularități de grai și nu reprezintă sisteme gramaticale diferite. Dacă asemenea particularități ar constitui un criteriu pentru existența unei limbi separate, ar trebui să vorbim, în aceeași logică, despre o „limbă bănățeană”, o „limbă maramureșeană” sau o „limbă transilvăneană”.
Același lucru este valabil și pentru vocabular. Cuvinte precum mânăștergură/mâneștergură (prosop, ștergar), curechi (varză), amu (acum), harbuz (pepene verde) ș.a., invocate uneori de adepții moldovenismului drept argumente ale unei pretinse individualități lingvistice, sunt regionalisme, nu elemente ale unei limbi distincte. Mai mult, unele dintre ele sunt cunoscute și în alte regiuni ale României.
Când și în ce context apare ideea unei „limbi moldovenești” distincte de limba română? Putem vorbi despre existența unei asemenea concepții înainte de perioada sovietică sau este, în esență, o construcție politico-identitară?
Sintagma „limba moldovenească” este cunoscută încă din Evul Mediu, însă nu cu semnificația unei limbi distincte de limba română. Ea desemna limba vorbită de locuitorii Moldovei, într-un sens regional, după cum denumirea de „moldovean” indica apartenența la Moldova, fără a presupune existența unei limbi diferite de cea vorbită de românii din celelalte teritorii.
Ideea existenței unei „limbi moldovenești” distincte de limba română începe să fie formulată în Basarabia aflată în componența Imperiului Rus, mai ales după Unirea Principatelor Române și generalizarea grafiei latine în România. O asemenea perspectivă este întâlnită inclusiv în unele medii ecleziastice basarabene, unde se susținea că populația din Basarabia nu ar înțelege limba literară, considerată „artificială”, a cărturarilor români și nici grafia latină. Diferențele determinate de evoluția culturală și politică separată a celor două maluri ale Prutului începeau astfel să fie interpretate drept diferențe între două limbi.
O etapă distinctă începe odată cu constituirea RASS Moldovenești. În discursul promotorilor moldovenismului sovietic, limba literară utilizată anterior în Basarabia era identificată cu limba română, în timp ce se formula obiectivul creării unei „adevărate limbi moldovenești”, care urma să fie construită în baza graiurilor populare ale românilor din stânga Nistrului și delimitată în mod deliberat de limba română literară. În acest context, „limba moldovenească”, în accepțiunea unei limbi distincte de română, apare nu ca rezultat al unei evoluții lingvistice naturale care ar fi produs o nouă limbă, ci ca o construcție politico-identitară promovată și instituționalizată de regimul sovietic. Miza politică a regimului bolșevic în crearea unei „limbi moldovenești” distincte este evidentă: separarea identitară și culturală a moldovenilor de români, justificarea tezei existenței a două popoare diferite și, prin aceasta, legitimarea pretențiilor sovietice asupra Basarabiei, RASS Moldovenească fiind concepută inclusiv ca un cap de pod politico-ideologic pentru extinderea influenței sovietice dincolo de Nistru.
Susținătorii „limbii moldovenești” invocă adesea faptul că Moldova și moldovenii existau înainte de formarea statului modern România și că în documente sau texte istorice apare denumirea de „limbă moldovenească”. Demonstrează aceste lucruri existența unei limbi distincte? Cum trebuie înțelese asemenea denumiri în contextul epocii?
Existența Țării Moldovei și a moldovenilor începând cu mijlocul secolului al XIV-lea nu înseamnă că termenul moldoveni desemna un popor distinct de români. În documentele medievale, asemenea denumiri trebuie interpretate în contextul politic și teritorial al epocii, când identitatea putea fi exprimată prin raportare la țara, formațiunea politică sau stăpânirea căreia îi aparținea o persoană.
În acest sens, se face frecvent trimitere la documentele emise de cancelaria Țării Moldovei în limba slavonă, în care întâlnim formule precum вера оусех бояр молдавских („credința tuturor boierilor moldoveni”). Citită prin grila identităților naționale moderne, o asemenea formulă poate crea impresia că adjectivul moldoveni indica în mod obligatoriu apartenența etnică a boierilor. Or, Sfatul domnesc putea include și boieri de alte origini etnice – ruteni/rusini, slavi etc. –, iar ceea ce îi unea era apartenența lor politică la Țara Moldovei și raportul de fidelitate față de domn. Este semnificativ că, atunci când documentele interne au început să fie redactate și în limba română, întâlnim formule precum boierii noștri, ai Țării Moldovei și alte variante asemănătoare. Prin urmare, termenul moldovean putea exprima o apartenență teritorial-politică, fără a presupune prin aceasta existența unei etnii distincte de români.
Același principiu trebuie aplicat și sintagmei „limba moldovenească”. Faptul că această denumire apare în izvoarele istorice nu demonstrează existența unei limbi diferite de limba română. În epoca premodernă, denumirile limbilor nu funcționau după sistemul rigid al terminologiei lingvistice contemporane și puteau reflecta țara sau regiunea în care era vorbită limba. „Limba moldovenească” putea însemna, așadar, limba română vorbită în Moldova, după cum moldovean putea desemna un locuitor al Țării Moldovei.
Mai mult, cărturarii Moldovei înșiși oferă mărturii foarte clare despre apartenența lor la același spațiu lingvistic românesc. Varlaam, Dosoftei, Miron Costin, Nicolae Milescu Spătarul și alți cărturari moldoveni utilizează, în diferite contexte, denumiri și formulări care exprimă conștiința unității de limbă a românilor din Moldova, Țara Românească și Transilvania. Tipăriturile moldovenești nu erau concepute pentru vorbitorii unei limbi inaccesibile românilor din celelalte țări, ci circulau în același spațiu cultural și lingvistic românesc.
Prin urmare, existența istorică a Moldovei nu demonstrează existența unui popor moldovenesc distinct de poporul român, după cum atestarea sintagmei „limba moldovenească” nu demonstrează existența unei limbi moldovenești distincte de limba română. A confunda denumirea teritorial-politică medievală cu sensul etnic și lingvistic modern înseamnă a proiecta asupra Evului Mediu categorii identitare constituite și definite mult mai târziu.
Faptul că Moldova exista înaintea statului modern România este incontestabil; dar limba română și comunitatea etnolingvistică românească nu au apărut odată cu întemeierea statului România în secolul al XIX-lea.
Care este diferența dintre limba română, graiul moldovenesc și denumirea populară „moldovenească”? Cum răspundem argumentului: „Eu, părinții și bunicii mei am spus întotdeauna că vorbim moldovenește, deci limba moldovenească există”?
Limba română are mai multe graiuri, printre care și graiul moldovenesc. A spune în vorbirea curentă „vorbesc moldovenește” nu demonstrează însă existența unei limbi moldovenești distincte de limba română. Este o denumire populară, regională, prin care vorbitorul identifică felul de a vorbi al comunității și al regiunii din care face parte.
Faptul că părinții sau bunicii noștri spuneau „noi vorbim moldovenește” este absolut firesc. De unde să fi cunoscut bunicii noștri, mulți dintre ei cu puțină școală, distincțiile științifice dintre limbă, dialect și grai? Ei numeau limba după numele țării sau al regiunii în care trăiau și după felul în care o auziseră numită în familie și în comunitate. Autodenumirea populară a unei limbi sau a unui grai nu este însă un criteriu de clasificare lingvistică.
Noi putem spune, așadar, că „vorbim moldovenește” în sensul că vorbim românește în grai moldovenesc, după cum un bănățean, un maramureșean sau un oltean vorbește românește cu particularitățile graiului său. Existența regionalismelor, firească în orice limbă, nu modifică structura fundamentală a limbii și nici vocabularul ei de bază.
Cu totul alta este situația atunci când formula populară „vorbesc moldovenește” este transformată de intelectuali sau oameni politici în argument pentru existența unei limbi distincte de română. În acest caz nu mai avem de-a face cu o simplă autodenumire populară, ci cu o afirmație care trebuie demonstrată prin criterii lingvistice. Or, aceste criterii nu indică existența a două limbi.
Putem pune problema și foarte simplu: în ce limbă a scris Mihai Eminescu? Dacă un cititor din Chișinău citește Luceafărul în original, fără traducere, iar același text este citit în original la Iași, București, Cluj sau Timișoara, ar trebui să presupunem că Eminescu a scris aceeași poezie concomitent în două limbi? Evident că nu.
Și mai convingător este exemplul cronicilor moldovenești. În ce limbă citim astăzi operele lui Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce? Ele nu trebuie traduse dintr-o presupusă „limbă moldovenească” în limba română pentru a fi înțelese de cititorul român. Sunt texte ale limbii române vechi, firește, cu particularitățile lexicale, fonetice și grafice ale epocii și ale spațiului moldovenesc. Mai mult, cronicarii moldoveni înșiși afirmau comunitatea de limbă și de origine a locuitorilor Moldovei cu românii din celelalte țări românești. Celebrul „de la Râm ne tragem” al lui Grigore Ureche este numai unul dintre exemple.
Prin urmare, faptul că un locuitor al Moldovei își putea numi vorbirea „moldovenească” nu înseamnă că o considera neapărat o limbă distinctă de română. Denumirea regională și identitatea lingvistică nu sunt unul și același lucru. Avem aceeași limbă literară română, indiferent de particularitățile regionale ale vorbirii cotidiene.
Ce rol au avut politicile sovietice în consacrarea ideii unei limbi moldovenești separate de română? Care era miza introducerii alfabetului chirilic și a construirii unei identități lingvistice distincte în RASS Moldovenească?
Desigur, politicile sovietice au avut un rol decisiv în instituționalizarea ideii existenței unei „limbi moldovenești” distincte de limba română. Bolșevicii nu au „inventat” graiul moldovenesc și nici denumirea istorică de „limbă moldovenească”, dar au transformat diferențierea dintre „moldovenesc” și „românesc” într-o politică de stat, cu obiective identitare și geopolitice foarte clare. Prima etapă importantă a acestui proces s-a desfășurat în RASS Moldovenească, creată în 1924 în cadrul RSS Ucrainene, unde regimul comunist a încercat să construiască o limbă literară „moldovenească” distinctă de română, punând la bază graiurile populare ale românilor din stânga Nistrului și selectând și promovând regionalisme și forme populare (pearjă în loc de prună, popșoi pentru porumb, hudiță pentru uliță, bortă pentru gaură ș.a.), împrumuturi din rusă și ucraineană și forme adaptate după acestea (spravkă pentru adeverință, nacialnic pentru șef, tezîsîli – pentru teze, slog – pentru silabă, glasnikî – pentru vocală, niglasnikî – pentru consoană, zădace – pentru sarcină etc.) , precum și cuvinte create artificial (ex. limboștiință pentru lingvistică, nicărturărie – pentru analfabetism, sîngurzburător pentru avion/aviator, sîngurmergător pentru automobil ș.a.).
Miza nu era numai lingvistică. Separarea „limbii moldovenești” de limba română trebuia să susțină ideea existenței unui popor moldovenesc distinct de poporul român, iar această construcție identitară servea, la rândul său, pretențiilor sovietice asupra Basarabiei. Politica lingvistică era parte a unui amplu proiect sovietic de inginerie socială și națională, prin care regimul urmărea nu doar transformarea societății, ci și construirea și instituționalizarea unor identități naționale compatibile cu interesele politice și geopolitice ale statului sovietic. În cazul populației românești din RASSM (apoi RSSM), limba a devenit unul dintre principalele instrumente prin care se încerca legitimarea existenței unei comunități naționale distincte de cea românească.
Este foarte semnificativ faptul că însăși politica lingvistică sovietică nu a fost consecventă. În anii 1930 s-a trecut pentru o perioadă la alfabetul latin, pentru ca, la sfârșitul deceniului, această orientare să fie abandonată și alfabetul chirilic să fie reintrodus. Aceste schimbări rapide demonstrează cât de puternic depindea problema „limbii moldovenești” de decizia politică, și nu de apariția sau dispariția naturală a unei limbi.
După anexarea Basarabiei de către URSS în 1940 și constituirea RSS Moldovenești, modelul a fost extins asupra teritoriului dintre Prut și Nistru anexat de sovietici. Limba populației majoritare a fost numită oficial „moldovenească”, iar alfabetul chirilic de tip rusesc a devenit obligatoriu. Miza alfabetului era mult mai mare decât simpla schimbare a unor semne grafice. Scrierea chirilică trebuia să creeze bariere culturale între populația din RSS Moldovenească și spațiul românesc, să îngreuneze accesul direct la cartea, presa și cultura scrisă din România și să faciliteze, totodată, integrarea populației în spațiul cultural și informațional sovietic, dominat de limba rusă. Impunerea grafiei chirilice, împreună cu rusificarea sistemului educațional și a spațiului public, a favorizat pătrunderea și consolidarea influenței limbii ruse asupra vocabularului, pronunției și a unor construcții sintactice din vorbirea populației românofone a RSS Moldovenești.
Prin școală, presă, edituri, administrație, instituțiile culturale și cercetarea filologică oficială, statul sovietic a consacrat o formulă identitară în care „moldovean” trebuia să însemne altceva decât „român”, iar „limba moldovenească” – altceva decât limba română. Generații întregi au fost educate în această paradigmă, ceea ce explică de ce formula „noi suntem moldoveni și vorbim moldovenește” a continuat să funcționeze și după destrămarea URSS.
Astfel, alfabetul chirilic de tip rusesc a constituit un instrument al unei politici mai ample de separare identitară și culturală de România și de integrare a populației RSS Moldovenești în sistemul politic, cultural și simbolic sovietic.
Cu alte cuvinte, sovieticii nu au creat o nouă limbă, ci, printr-un proces de inginerie socială și națională, au încercat să construiască și să consolideze o identitate lingvistică distinctă pentru vorbitorii aceleiași limbi, iar denumirea de „limbă moldovenească” și alfabetul chirilic au reprezentat două dintre principalele instrumente ale acestei politici.
Cum trebuie privite, din perspectivă științifică, încercările ulterioare de a demonstra existența unei limbi distincte, inclusiv „Dicționarul moldovenesc-românesc” al lui Vasile Stati?
Din punct de vedere lingvistic, paradoxul lucrării constă în faptul că încearcă să demonstreze existența a două limbi prin inventarierea unor diferențe care, în cea mai mare parte, demonstrează tocmai existența variației regionale în interiorul aceleiași limbi. După mine, acest „dicționar” trebuie privit ca expresie a unui proiect politico-identitar și nu ca o demonstrație lingvistică a existenței unei limbi distincte de română.
Academia de Științe a Moldovei și comunitatea filologică s-au pronunțat de mai multe ori asupra denumirii limbii. Putem spune că, din punct de vedere științific, această dispută este închisă? Există astăzi vreo controversă reală între specialiști privind existența unei limbi „moldovenești” distincte?
Și Academia de Științe a Moldovei, și Academia Română s-au pronunțat cât se poate de limpede asupra acestei probleme. Din punct de vedere științific, disputa este închisă: consensul comunității filologice din R. Moldova, România și din străinătate este că limba vorbită de populația românofonă din R. Moldova este limba română. Nu există argumente lingvistice care să demonstreze existența unei „limbi moldovenești” apropiate de română, dar distincte de aceasta. Ceea ce continuă să existe este o controversă politică și identitară, nu una lingvistică.
Dacă științific problema este tranșată, de ce narațiunea „limbii moldovenești” continuă să fie atât de rezistentă și să fie reluată de politicieni și, mai nou, de influenceri și vloggeri? Ce miză identitară, politică sau geopolitică are astăzi?
Nu văd aici o controversă științifică. Sunt, în primul rând, interese politice, identitare și geopolitice. Narațiunea „limbii moldovenești” este rezistentă tocmai pentru că a fost cultivată și instituționalizată timp de decenii de regimul sovietic, iar în postsovietic continuă să fie utilă politic anumitor forțe. Dacă accepți existența unei „limbi moldovenești” distincte, devine mai ușor să susții existența unei identități moldovenești construite în opoziție cu cea românească și, implicit, să menții o distanță culturală și identitară între R. Moldova și România. Or, această separare corespunde intereselor geopolitice ale Federației Ruse, interesată de menținerea R. Moldova în propria sferă de influență și de slăbirea legăturilor sale identitare, culturale și politice cu România și, într-un sens mai larg, cu spațiul european. În această logică, perpetuarea tezei „limbii moldovenești” nu mai este o problemă de lingvistică, ci un instrument politic și geopolitic.
În această schemă, politicienii exploatează o narațiune identitară deja existentă, iar influencerii și vloggerii devin noii „tehnicieni” ai difuzării ei, transferând vechile teze ale propagandei într-un limbaj adaptat rețelelor sociale și unui public nou. Motivațiile lor pot fi diferite – convingeri personale, interese politice, audiență sau avantaje materiale.
Miza actuală nu mai este lingvistică, pentru că această problemă este tranșată științific. Miza este identitară, politică și geopolitică: în ce spațiu cultural și identitar se definește R. Moldova și în raport cu cine își construiesc cetățenii săi sentimentul apartenenței.
