Scriitoarea Eugenia Bulat și lupta ei pentru libertate: „Poporul ăsta al nostru este ca un prunc” 

Istoria de viață a Eugeniei Bulat reprezintă istoria unei generații care a trăit destrămarea Uniunii Sovietice, lupta pentru renașterea națională și proclamarea Independenței R. Moldova, fiind în prima linie. Scriitoare, profesoară de limba română, prima primăriță aleasă în mod democratic în satul Sadova, Călărași, Eugenia Bulat și-a dedicat viața transformărilor și renașterii în comunitatea sa, asumându-și riscuri personale într-o perioadă marcată de tensiuni politice, de multă incertitudine și confruntări ideologice.

La sfârșitul anilor ’80, când imperiul sovietic își dezvăluia primele fisuri, în multe localități din R. Moldova devenea tot mai vizibilă aspirația spre schimbare. La Sadova, oamenii nu se implicau neapărat în mod deschis, dar susțineau discret ideile Mișcării de Renaștere Națională. Eugenia Bulat își amintește că organizația Frontului Popular din localitate era redusă numeric, dar sprijinul comunității se manifesta prin gesturi de solidaritate și rezistență: participarea la cenaclurile literare din Călărași și din Chișinău, la mitinguri sau la Marile Adunări Naționale. „Îmi amintesc, bunăoară, cum părinții au început să refuze să-și dea copiii în rândurile armatei sovietice, pe care nu o mai considerau a lor, deși încă se mai făcea acea racolare în cadrul forțelor armate sovietice”, relatează Eugenia Bulat, făcând trimitere și la războiul din Afganistan, în care era implicată armata sovietică și care lăsase urme adânci în conștiința oamenilor.

„Primăvara anului 1991 a fost ultima tentativă ca să fie înrolați copiii din Sadova în armata sovietică”

Într-o zi, aflând că reprezentanții comisariatului militar urmau să vină la Sadova pentru a anunța noi recrutări, Eugenia Bulat s-a prezentat la întâlnire și le-a transmis autorităților că tinerii din sat nu vor mai fi înrolați în armata sovietică. Sprijinită de părinți, a reușit să împiedice recrutarea tinerilor din Sadova. Mai mult decât atât, în urma intervențiilor sale, unul dintre ostașii aflați deja în serviciul militar a fost eliberat și s-a întors acasă. „Deci, primăvara anului 1991 a fost ultima tentativă ca să fie înrolați copiii din Sadova în armata sovietică”, punctează fosta primăriță.

Despre influențele Rusiei? În timpul puciului de la Moscova din august 1991, Eugenia Bulat a înțeles că lupta pentru Independență abia începe cu adevărat. Deși lovitura de stat fusese înfrântă, în teritoriu mai erau persoane care sperau la revenirea vechiului regim. Își amintește cum, la doar câteva zile după evenimentele de la Moscova, a aflat că la Sadova fuseseră organizate întâlniri între reprezentanți ai fostei nomenclaturi și lideri veniți de la Chișinău, care sărbătoreau posibilitatea reinstalării vechii puteri. „O femeie care lucra pe atunci la vestita bază de odihnă din sat mi-a povestit cu lux de amănunte cum veniseră emisari de la Chișinău, cum au mâncat și au băut, spunând că ridică paharele pentru că vin «ai noștri». Mai târziu, am înțeles că veniseră lideri din rândul comuniștilor care tânjeau pentru vechiul regim. Unii, oricât ar părea de straniu, s-au regăsit ulterior și în Guvern”, povestește Eugenia Bulat, la distanță de 35 de ani de la acele evenimente. „Și în cazul meu, când am fost aleasă primară, mă susțineau oameni care nu erau membri de partid, iar după aceea am văzut ce urmăreau. Unul urmărea un lot de pământ, altul voia să-și obțină altceva, pe altul îl încurca gardul vecinului și el voia să-l muți din calea sa. Și mi-am dat seama, am înțeles: ei au susținut un om ca omul acesta, pe viitor, să-i răsplătească. Un fel de barter”, explică Eugenia Bulat un fenomen frecvent întâlnit în societatea noastră până în prezent.

Valoarea solidarității cu oamenii  

Un alt moment decisiv în acele timpuri a fost dezbaterea privind adoptarea Codului funciar. După aproape cincizeci de ani de colectivizare forțată, problema restituirii pământurilor era una dintre cele mai importante pentru cetățenii R. Moldova. În multe localități, inclusiv la Sadova, aveau loc tentative de blocare a reformei agrare și de păstrare a vechilor structuri colective. 

În acele zile, deși se afla în spital după o intervenție chirurgicală, Eugenia a părăsit salonul pentru a participa la o adunare organizată spontan în sat. A înțeles rapid că scopul întâlnirii era de a convinge oamenii să respingă proiectul funciar discutat în Parlament. A urcat pe scenă. Directorul gospodăriei agricole s-a uitat la ea și i-a zis: „Erați la spital…” Eugenia i-a răspuns: „Da, dar nu pe moarte.” Așa, fără microfon, le-a vorbit sătenilor pe înțelesul lor, amintindu-le că deputații fuseseră aleși prin vot și că meritau încrederea deplină a oamenilor. „Poporul ăsta al nostru este ca un prunc, un copil care nu înțelege toate și trebuie să-i mesteci și să-i lămurești, să faci să înțeleagă. Lucrul ăsta m-a înduioșat și mă înduioșează și în ziua de azi până la lacrimi”, explică Eugenia. 

Atunci, convinsă că sadovenii săi aveau nevoie de explicații clare, l-a invitat în sat pe Mihai Ghimpu, președintele Comisiei parlamentare agrare, pentru a le explica localnicilor conținutul reformei funciare. „Datoria mea de primar atunci a fost să chem oamenii noștri de încredere ca să lămurească lumea ce-i cu codul funciar, ce vrem să facem”, spune Eugenia Bulat, regretând că, în ciuda eforturilor depuse, legea adoptată ulterior a fost modificată și nu a răspuns pe deplin intereselor cetățenilor.

Scriitoarea spune că mai târziu a înțeles ce își doreau ei de fapt. „Ei își doreau ca în toate gospodăriile agricole, în toate comunitățile, să se facă adunări și lumea să boicoteze Codul funciar. Să rămână totul pe vechi, în colhozuri, sovhozuri, unde știți cum era plătită lumea. Deci, ăsta era ordinul de la centru și ordinul de sus – păstrarea gospodăriilor colective”, povestește Eugenia Bulat. După 50 de ani de colectivizare forțată, oamenii trebuiau să-și primească pământurile înapoi și ei trebuiau să înțeleagă că acest proces poate avea loc cu adevărat. „Până la urmă, s-a votat o lege trunchiată, care nu a servit cetățenilor”, explică Eugenia Bulat, punctând că, în aceste condiții, cu atât mai mare e responsabilitatea celor care guvernează palma asta de pământ.

„Alergam de ici-colo, ca să văd cum plâng femeile că au mai rămas numai vreo șase ari de pământ din livada aceea”

Eugenia Bulat își mai amintește cum în acel an a mers pe dealurile satului pentru a verifica modul în care erau împărțite terenurile agricole. „Și în persoana mea aveți omul care a încălțat galoșii și a mers pe dealuri, de voie sau de nevoie. Aveam inginer cadastral la primărie, care era în acea comisie. Vă spun acum că omul primăriei, inginerul cadastral, împărțea lutul de la coada iazului, iar alte persoane, obediente comuniștilor, latifundiari, împărțeau livezile. Alergam de ici-colo, ca să văd cum plâng femeile că au mai rămas numai vreo șase ari de pământ din livada aceea. «Cum să nu-mi dai și mie pământ? Că toate livezile astea de peste drum au fost ale tatălui meu»”, își amintește Eugenia cum a fost martoră la unele situații pe care le considera și le mai consideră nedrepte: livezile și cele mai valoroase terenuri ajungeau adesea în mâinile persoanelor apropiate fostului regim sovietic, în timp ce mulți dintre cei care aveau drepturi istorice asupra pământurilor primeau terenuri în paragină.

Lupta sa pentru idealurile naționale a fost plină de riscuri, suportând costuri personale enorme. În 1989, o femeie a întrebat-o dacă nu se teme că i s-ar putea întâmpla ceva. Răspunsul ei a fost unul neașteptat pentru acea femeie: dacă ea nu va mai fi, Patria va avea grijă de copiii ei. Eugenia Bulat credea în idealul reîntregirii și era dispusă să sacrifice tot ce avea mai scump pentru realizarea acestui vis. „Țin minte că i-am spus următoarele, că nu-i nimica dacă eu nu voi mai fi. Țara oricum va fi reîntregită și patria-mamă o să aibă grijă de copiii mei. Și să știi că eu credeam cu toată ființa mea în lucrul ăsta”, își amintește Eugenia Bulat.

Anii i-au adus însă și dezamăgiri. Eugenia Bulat a înțeles că schimbarea unei societăți este un proces mult mai complicat decât își imaginase la începuturile luptei sale. A observat că mulți dintre cei care o susținuseră urmăreau, de fapt, interese personale. În timp, și-a mai schimbat perspectiva asupra lucrurilor și a ajuns la concluzia că oamenii nu trebuie judecați cu asprime.

O lecție a străinătății care a durat șapte ani   

După încheierea activității din administrația publică, s-a mutat la Chișinău, unde a fost nevoită să-și reconstruiască viața de la zero. Deși avea studii superioare, experiență administrativă și o casă construită cu propriile eforturi, a trecut prin perioade dificile, lăsând în urmă tot ce avusese, făcând naveta și adaptându-se la viața capitalei. 

Experiența migrației în Italia, unde a trăit timp de șapte ani, a contribuit la această transformare interioară. La Veneția, alături de alte femei plecate la muncă, a cunoscut dificultățile și umilințele străinătății. A înțeles mai bine drama celor care își părăsesc familiile și localitățile de baștină pentru a-și asigura existența. 

„Frământări. Suferințe, frământări, analize. Eu am avut șapte ani la Veneția, deci am gustat din pâinea cea amară a străinătății alături de femeile noastre simple”, povestește Eugenia.

Peste ani, spune că, în orice condiții, poporul trebuie înțeles, nu condamnat. În viziunea sa, oamenii își doresc, înainte de toate, liniște, siguranță și bunăstare. Tocmai de aceea, responsabilitatea intelectualilor și a celor aflați la conducere este de a explica, de a educa și de a-i ajuta pe oameni să înțeleagă schimbările prin care trece societatea.

Nu regretă anii de luptă și nici confruntările cu adversarii politici sau chiar cu membrii propriei comunități. Dimpotrivă, consideră că acea perioadă a fost cea mai grea, dar și cea mai frumoasă din viața sa, or, pentru ea, istoria satului Sadova este și istoria propriei vieți.  După numeroase confruntări, sacrificii și căutări, a ajuns la concluzia că satul are un suflet colectiv, iar acest suflet nu trebuie judecat, ci înțeles.

„Libertatea se construiește prin implicare, iar dragostea pentru comunitate înseamnă, înainte de toate, capacitatea de a-i înțelege pe oameni” – aceasta este lecția de viață a scriitoarei și a primei primărițe alese în mod democratic în satul Sadova.

„Am înțeles sufletul acestui sat și tocmai de aceea nu mă consider îndreptățită să-l judec. Aici am descoperit oameni vrednici, mândri, primitori și plini de umor, oameni care încearcă, în orice fel de condiții, să meargă înainte. Aici am înțeles că satul trebuie privit ca un suflet colectiv, păstrător de istorie și de propria memorie. Tot ce se întâmplă în sat, alegerile pe care le face comunitatea, felul în care privește lumea la viață – sunt rezultatul trăirilor acumulate de-a lungul anilor”, explică Eugenia atașamentul său pentru satul de baștină. 

Fără regrete

„Nu regret oboseala. Nu regret lupta aceasta pe care am dus-o chiar și cu oameni din propria comunitate. Nu regret, a fost partea cea mai frumoasă a vieții mele. A fost dăruirea pentru ceva frumos, căci ce rost are să trăiești dacă ai să vegetezi ca o plantă? Am mers în profunzimea lucrurilor, am mers în propria-mi profunzime. A fost partea cea mai aleasă, cea mai grea și cea mai frumoasă a vieții mele. Eram gata să cad și de copiii mei să aibă grijă țara doar ca să se îndeplinească idealul acesta al Reunirii”, încheie Eugenia Bulat predica vieții sale.