Coridoarele uitării. Povestea unui stat în care, de 35 de ani, victimele comunismului așteaptă să li se facă dreptate
Alexandru Postică a construit la Mereni un complex al memoriei victimelor represiunilor sovietice. Vagoanele pentru vite care au transportat deportații în Siberia, o cale ferată cu plăci care poartă pentru totdeauna numele represaților, o casă țărănească care poartă memoria vieții întrerupte și un coridor al morții, o creație din beton și sârmă ghimpată – toate îi ajută pe vizitatori să simtă un pic ce au trăit cei supuși represiunilor politice.
Potrivit juristului Alexandru Postică, președintele Asociației Foștilor Deportați și Deținuți Politici din R. Moldova (AFDDP), istoria, inclusiv cea recentă, este plină de astfel de coridoare. Unele au fost construite temeinic în anii sovietici, din beton și cărămidă. Altele reprezentau vagoane pentru vite, care au dus mii de familii spre Siberia și Kazahstan. Unele s-au regăsit în spitalele de psihiatrie, unde opozanții regimului sovietic erau declarați bolnavi mintal. Altele există și astăzi, în regiunea transnistreană, unde oamenii sunt pedepsiți pentru că vor să le fie respectate drepturile.
Memoria colectivă a redus tragedia represiunilor sovietice aproape exclusiv la deportări
Alexandru Postică spune că și după 35 de ani de independență a R. Moldova, una dintre cele mai mari nedreptăți care persistă în societate este faptul că memoria colectivă a redus tragedia represiunilor sovietice aproape exclusiv la deportări, pe când în realitate, deportații reprezintă doar o parte dintre victime.
Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice recunoaște opt categorii distincte de persoane persecutate de regimul sovietic. Printre acestea se numără refugiații, persoanele executate fără proces, deportații, victimele foametei organizate, cei mobilizați forțat în Armata Roșie, persoanele expropriate și oamenii internați în spitale de psihiatrie din motive politice.
„Doar în 1940, de teama ocupației sovietice, peste 100 de mii de oameni au fugit peste Prut, abandonându-și casele, pământurile și averile. În 1944, fenomenul s-a repetat. Mulți însă nu au mai apucat să fugă. Era perioada marii terori, în care mii de oameni au fost executați fără a fi judecați. Postică amintește că la Tiraspol au fost identificate peste 5000 de cadavre în gropi comune. La Chișinău, cercetările au descoperit locuri de execuție pe străzile Grenoble, Columna și Mateevici. Apoi au venit deportările. Primul val, în 1941, a smuls din case aproximativ 26 de mii de oameni. Al doilea, în 1949, a ridicat peste 35 de mii. Al treilea val, îndreptat împotriva comunităților religioase, a afectat alte câteva mii de persoane.
Mulți nu s-au mai întors niciodată”, enumeră Alexandru Postică, subliniind că, în viziunea sa, cea mai puțin cunoscută tragedie este foametea organizată din 1946–1947.
„La aproape 80 de ani de atunci, cercetătorii încă se lovesc de uși închise. Accesul la anumite informații este restricționat, iar numele victimelor sunt protejate prin invocarea legislației privind datele cu caracter personal. Cum poate fi construită o cultură a memoriei atunci când istoricii nu au acces la documentele trecutului?” se întreabă președintele AFDDP. Acesta constată că e paradoxal ca cei care încearcă să analizeze tragedia să fie împiedicați să afle cine au fost victimele.
Rusia trebuie să răspundă pentru represiunile din Basarabia
Potrivit lui Alexandru Postică, mai există și o altă categorie aproape uitată: tinerii mobilizați în Armata Roșie. Potrivit datelor oficiale, între 250 de mii și 300 de mii de locuitori ai Basarabiei au fost înrolați atunci, fără voia lor. Aproximativ jumătate au primit ulterior statutul de participanți la război. „Ce s-a întâmplat cu ceilalți? Mulți au fost trimiși în minele din Donbas și în lagăre de muncă. Oficial, erau recruți. În realitate, erau muncitori forțați. Abia recent, o instanță din R. Moldova a recunoscut că aceste persoane trebuie considerate victime ale represiunilor politice.”
Totuși, chiar și după destrămarea urss, dreptatea nu a venit. „În 1992, R. Moldova a adoptat o lege privind reabilitarea victimelor represiunilor politice. Pe hârtie, statul își asuma obligația de a restitui bunurile confiscate. În practică, despăgubirile au devenit o nouă formă de umilință. urss stabilise anterior compensații de 5000 de ruble pentru imobile și 2400 de ruble pentru bunurile mobile. După prăbușirea urss, aceste sume s-au transformat în simple cifre fără valoare. Mai târziu, statul R. Moldova a oferit despăgubiri de 200 de mii de cupoane, echivalentul a aproximativ 200 de lei. Pentru o casă confiscată. Pentru un teren pierdut. Pentru o viață distrusă”, povestește Alexandru Postică, amintind cum, în calitate de jurist, a lucrat la vreo 60 de procese judiciare împotriva Ministerului Finanțelor. Unele instanțe au dat câștig de cauză deportaților și au obligat statul să plătească despăgubiri consistente, dar procedura s-a transformat într-o nouă formă de deportare, de această dată prin instituții și tribunale. Alexandru Postică susține că această situație nu este întâmplătoare. În opinia sa, influența politică a Moscovei asupra R. Moldova pe parcursul a zeci de ani după destrămarea urss a împiedicat aplicarea corectă a legii.
„Partidele pro-ruse au dominat viața politică timp de decenii, iar problema victimelor represiunilor sovietice nu a reprezentat niciodată o prioritate. Nici responsabilitatea Rusiei nu a fost discutată serios. Încă în 1992, Parlamentul a adoptat o hotărâre prin care cerea Guvernului să inițieze demersuri pentru obținerea despăgubirilor din partea Federației Ruse, considerată succesoarea de drept a urss, dar, timp de peste trei decenii, nimeni nu a avut curajul să transforme această prevedere într-o politică de stat. Încă nu e târziu să fie invocată răspunderea Federației Ruse pentru represiuni”, explică juristul.
Transnistria – dovada că ocupația sovietică nu s-a încheiat niciodată
În dosarele pe care le-a reprezentat la CtEDO, multe victime nu mai erau deportați sau refugiați, ci elevi, părinți, profesori, oameni care încercau să păstreze limba română și alfabetul latin.
„Aceștia s-au confruntat cu mecanisme similare celor folosite în urmă cu opt decenii: rusificare, presiune administrativă, intimidare, control politic. Regimul de la Tiraspol și-a păstrat simbolurile sovietice și a continuat să promoveze rusificarea”, explică Postică, argumentând că „dosarele școlilor cu predare în limba română nu reprezintă doar litigii juridice, ele sunt continuarea luptei începute în 1940”.
O concluzie șocantă a juristului este cea că mulți dintre organizatorii sau executanții represiunilor au trăit liniștiți după 1991 chiar și în aceeași localitate cu victimele lor.
„Alții au ocupat funcții publice, făcându-și viața prosperă. Nimeni nu a răspuns penal.
Pe de altă parte, și până astăzi cercetătorii încă încearcă să afle câți oameni au murit de foame, câți au fost executați și câți au dispărut în Siberia”, concluzionează președintele AFDDP. Alexandru consideră că adevărata dramă a R. Moldova nu este doar faptul că sute de mii de oameni au fost victime ale comunismului, ci faptul că, chiar și după prăbușirea urss, dreptatea a rămas blocată într-un coridor al uitării.
