Ludmila Tihonov, doctoră în istorie: „Politica statului era că Dumnezeu nu există. Moscova trebuie să își asume responsabilitatea”

Ludmila Tihonov a cercetat, pe parcursul întregii sale cariere științifice, politicile prin care regimul sovietic a închis și a distrus biserici și mănăstiri, a persecutat clerul și a încercat să elimine religia din viața publică. Cercetătoarea răspunde și la întrebarea „Cum a ajuns Rusia să dețină controlul asupra bisericilor din Republica Moldova  după ce le-a distrus și le-a prigonit în perioada sovietică?”

Potrivit Ludmilei Tihonov, „geneza politicilor comuniste antireligioase trebuie căutată în decretul din 23 ianuarie 1918, prin care Biserica a fost separată de stat, iar școala – de Biserică.” Ulterior, religia a fost declarată „opium pentru popor”, iar autoritățile sovietice au început să o excludă din viața statului și a societății.

„Lenin a fost și mai drastic în această ordine de idei, excluzând religia și continuând aceeași politică în statul sovietic și ulterior, în uniunea sovietică, pentru ca apoi să o extindă și în teritoriile ocupate, inclusiv în Basarabia, chiar dacă bisericile erau românești. Slujbele și predicile erau ținute în limba română. Anume din acest motiv s-a decis că trebuiau eliminate.”

„Partidul Comunist nu a vrut să împartă cu nimeni puterea”

Întrebată de ce Partidul Comunist a atacat atât de virulent Biserica,  Ludmila Tihonov explică: „Au intrat în război cu Biserica pentru că nu voiau să împartă puterea. Biserica întotdeauna avea o anumită putere asupra credincioșilor. Oamenii erau în ascultare față de Biserică, iar Biserica era o autoritate, la fel cum și parohul era o autoritate. De altfel, în acea perioadă, clericii erau printre cei mai știutori de carte, iar poporul îi asculta. Astfel, populația era educată în spiritul valorilor creștine. Partidul Comunist nu a vrut să împartă cu nimeni puterea. Astfel, a separat Biserica de stat, a exclus-o, a închis-o și a maltratat-o, dar, totodată, a și aservit-o.”

„Moscova vedea în bisericile din Basarabia focare de identitate românească”

Ludmila Tihonov consideră că politica antireligioasă sovietică în Basarabia a avut și o puternică dimensiune identitară. „În bisericile din Basarabia au văzut un pericol de propovăduire a valorilor românești, nu doar a celor creștine. Pentru ca acest focar să fie distrus, au depus eforturi mari. Primele intervenții au avut loc chiar în primul an de ocupație sovietică, în 1940. Apoi, ceea ce nu au reușit atunci au continuat după 1944. Așa, până în 1964–1965, a avut loc o adevărată ofensivă prin deciziile și hotărârile adoptate în 1949, 1959 și în anii următori. Au închis tot ce se putea închide. Mănăstirile au fost închise toate. Din cele 25 de mănăstiri a rămas să funcționeze doar Mănăstirea Japca. Și aceasta era foarte controlată, măicuțele fiind obligate să lucreze în colhozul din localitate.”

Potrivit cercetătoarei, controlul partidului s-a manifestat și prin numirea unor ierarhi veniți din alte regiuni ale URSS. „Au fost aduși prelați de altă origine. Până la actualul Mitropolit Vladimir, aproape niciunul nu avea origine românească. Nu erau din partea locului, erau din Rusia, din diferite localități, iar unii dintre ei aveau și antecedente penale.”

„Autoritățile trebuiau să facă ceva pentru a stagna religiozitatea sporită”

Ludmila Tihonov spune că autoritățile sovietice monitorizau constant nivelul religiozității populației și transmiteau rapoarte către Moscova. „Împuternicitul pentru Biserica Ortodoxă Rusă din RSS Moldovenească efectua periodic, de câteva ori pe an, rapoarte către Moscova. În ele se spunea că bisericile nu sunt frecventate. Dar, de fapt, aceasta era politica ateistă a statului – negarea existenței lui Dumnezeu.”

Cercetătoarea amintește că aceste rapoarte în stil KGB-ist erau considerate acte care confirmau necesitatea închiderii bisericilor.

„Prin aceste rapoarte se ajungea la concluzia că trebuie închisă o anumită mănăstire pentru că nu este rentabilă. Și ierarhii de aici erau implicați în procesul de închidere. Preotul, episcopul sau arhiepiscopul venea în fața călugărilor sau măicuțelor și le spunea: «Mănăstirea voastră nu este rentabilă.” În primul an de ocupație sovietică a Basarabiei au fost închise biserici și au fost impuse taxe foarte mari pentru ca acestea să nu mai poată funcționa. Ulterior au început arestările clerului. Unul dintre preoții arestați printre primii a fost Alexandru Baltaga, fost membru al Sfatului Țării care a votat Unirea Basarabiei cu România. Baltaga, în vârstă de 80 de ani, a fost arestat împreună cu alți 13 membri ai Sfatului Țării. Ulterior, a fost închis într-una dintre închisorile din Republica Tatarstan, la Kazan, unde a și decedat. În 2024, Alexandru Baltaga a fost canonizat și trecut în rândul sfinților.

„Moscova trebuie să-și asume responsabilitatea”

„Toate aceste politici ar trebui nu doar recunoscute, dar și condamnate cu toată firea. Bunăoară, colectivizarea s-a făcut pe pământurile, pe averea țăranilor. Dacă țăranii nu înțelegeau că trebuie să intre în colhoz cu tot ce aveau, au fost înfometați, iar când au constatat că și așa țăranul nu înțelege că trebuie să intre în colhoz, l-au deportat și i-au luat averea. I-au scos din case fără nimic. Imaginați-vă situația celor care din 1949 până în 1956,  când au început să revină acasă, și-au găsit gospodăriile distruse. Nimeni nu și-a cerut scuze”, spune Ludmila Tihonov, amintind că nu au existat politici ale statului prin care victimele represiunilor sovietice să fie repuse în drepturi depline după 1991. „Au existat și situații în care oamenilor nu li s-au restituit averile care le fuseseră luate într-o noapte. Pentru a le recupera, aceștia au trecut prin procese de judecată. Chiar părinții mei au trecut prin mai multe judecăți. Veneau distruși acasă. Erau obligați să aducă martori sau alte dovezi… A lipsit o procedură prin care toate cazurile să fie judecate la nivel de țară, în baza listelor după care oamenii fuseseră ridicați noaptea. Fiecare caz trebuia examinat separat. Parțial, unor oameni li s-au restituit bunurile. Altora nu li s-au întors nici până astăzi gospodăriile”, punctează istorica.

De ce totuși Biserica din R. Moldova continuă să fie subordonată Patriarhiei Moscovei?

Deși, atunci când a ocupat acest teritoriu, Rusia a închis și a distrus biserici, chiar și după declararea Independenței aceasta deține controlul asupra majorității lăcașelor de cult din R.  Moldova. „Este trist și ridică multe semne de întrebare. Fie că oamenii politici de atunci, cei care trebuiau să facă acest lucru, s-au înfricoșat, fie că au fost amenințați. Din 1991 suntem un stat independent, dar Biserica se supune unui stat străin, unui stat care a comis crime asupra populației. Aici Biserica ar trebui să fie autohtonă, independentă, fără vreo supunere față de Patriarhia Moscovei”, punctează Ludmila Tihonov, precizând că acesta este un amplu subiect de cercetare, care trebuie analizat „sub microscop”. „Cineva, un istoric curajos, trebuie să scoată la suprafață aceste „pete albe” ale istoriei, ca să le putem documenta și argumenta”, explică istorica.