Educaţia incluzivă şi (t)erorile reformei

Copiii cu cerinţe educaţionale speciale (CES), pe lângă faptul că se confruntă cu probleme de sănătate, mai trebuie să ţină piept şi societăţii, care, deseori, nu-i înţelege şi nu-i acceptă aşa cum sunt. Deşi se vorbeşte mult despre beneficiile educaţiei incluzive, mulţi nu cunosc, deocamdată, ce presupune aceasta.

În prezent, doar jumătate dintre copiii cu CES învaţă în şcoli obişnuite, în timp ce alţii îşi trăiesc viaţa între pereţii casei sau în vreun centru specializat.

La Călăraşi, l-am întâlnit pe Ion Mogâldea, tatăl unui băiat cu nevoi speciale. „Gheorghe este student în anul doi la o universitate din Olanda. A absolvit Colegiul Pedagogic de la noi, timp de un an şi-a făcut studiile în SUA, apoi în Anglia. Acum e în Olanda. Fiind foarte activ, le reuşeşte pe toate”, ne spune cu mândrie Ion Mogâldea.

Acum un an, Gheorghe a decis să plece în Olanda, împreună cu mama sa, Maria Mogâldea. „Am stat singur în SUA şi în Anglia. Mi-a fost suficient”, explică Gheorghe. „Am fost la universitatea din Moldova. Am văzut că nu sunt condiţii pentru persoanele cu dizabilităţi. I-am întrebat pe cei de la universitate: cum va reuşi un copil cu dizabilităţi să urce scările, dacă ascensorul nu funcţionează şi nici nu au de gând să-l repare? Decanul facultăţii ne-a spus că studenţii se ajută unii pe alţii, dar că, de obicei, cei cu CES învaţă prin corespondenţă”, îşi aminteşte mama lui Gheorghe. „De ce să deranjez pe cineva, dacă pot să plec acolo unde totul este construit astfel încât să corespundă necesităţilor fiecărui student?”, o completează Gheorghe.

Ca să primească bursă în Olanda, Gheorghe lucrează câte 56 de ore pe lună, asistent al profesorilor universitari. „Pentru oamenii de acolo o persoană cu dizabilităţi este la fel ca şi una cu abilităţi depline, are aceleaşi drepturi şi obligaţii. Toţi suntem parte a societăţii”, explică Gheorghe.

„La noi, oamenii aşteaptă să li se aducă un scaun cu rotile sau altceva, iar în Olanda oamenii scriu o cerere şi aşteaptă să fie anunţaţi când pot să meargă să-l ia. Da, statul îţi dă şi face, dar trebuie să fii activ, să te implici, să cauţi şi să aplici”, povesteşte Maria despre experienţa din Olanda.

„Am luptat cu mentalitatea rigidă a societăţii”

Cei doi revin acasă o dată pe an. „Nu ne permitem călătorii frecvente. Da, acolo ai alte beneficii, atitudinea oamenilor e alta, dar oricum te trage acasă”, explică femeia. „Ori de câte ori revin acasă, vreau să văd o schimbare, dar trăiesc o nouă dezamăgire. Dar, viitorul şi-l creează tinerii şi totul depinde, în mare parte, de ei. Dacă zicem că nu putem, atunci sigur vom stagna”, spune Gheorghe.

Mogâldea e una din cele patru familii care, în 2002, au fondat Asociaţia de Sprijin a Părinţilor cu Copii cu Dizabilităţi „Dorinţa”, din Călăraşi. „Ideea unei asociaţii mi-a venit din dorinţa de a-mi ajuta copilul. Am vrut să-i ofer fiului nostru, dar şi altor copii cu dizabilităţi un viitor mai bun şi şansa de a învăţa ca şi ceilalţi copii. La început ne-a fost greu. Părinţii erau chinuiţi, disperaţi, copiii erau izolaţi, societatea îi ignora, unii întorceau capul sau îşi făceau cruce când vedeau un copil în scaun cu rotile, alţii, din compasiune, aruncau vreun leu … Toate acestea nu aveau decât să-i izoleze şi mai mult pe aceşti copii. Ne-am întrebat: ce putem face? Aşa am decis să fondăm un centru în casa noastră, pe care voiam să o scoatem la vânzare”, ne spune Ion Mogâldea. Au trecut 13 ani de când familia oferă gratis casa unde acum este amenajat un centru pentru copiii cu CES. „În aceşti ani, am trecut prin multe greutăţi, a trebuit să trecem cu vederea indiferenţa şi mentalitatea rigidă a societăţii”, adaugă Maria.

La Centrul „Dorinţa”, peste 60 de copii beneficiază de servicii de recuperare, educare şi socializare, prin activităţi de formare, dar mai ales prin servicii speciale de logopedie, kinetoterapie şi terapie ocupaţională. „Avem specialişti care se ocupă cu fiecare copil. Încercăm să-i motivăm, le spunem că vor reuşi. Toţi avem nevoie de încurajare pentru a avansa”, zâmbeşte Maria, iniţiativele căreia vin mereu să schimbe viaţa copiilor cu dizabilităţi. „Mă doare când constat că aceşti copii sunt uitaţi de autorităţi. Mă doare să văd cum unii stau săptămâni în şir în casă, pe timp de ploaie sau frig. Drumurile din sat sunt atât de rele, încât pe ele nu poate trece niciun automobil ca să-i deplaseze. Sunt sate în care parcă ai fi în evul mediu”, spune Maria.

540-incluziva13„Independenţa” copiilor cu CES

Când au fondat Centrul „Dorinţa”, mai mulţi părinţi erau sceptici, crezând că copiii lor nu vor reuşi să înveţe nici măcar să citească. „Unii chiar ne întrebau de ce copilul lor ar trebui să înveţe, doar nu va deveni învăţător? Cu timpul, le-am demonstrat că şi persoanele cu CES, învăţând, pot fi independente. Singura noastră dorinţă a fost să le oferim acces la educaţie. Iniţial, beneficiarii erau doar cu dizabilităţi fizice, ca Gheorghiţă. Eu ştiam cum să-i ajut, ce am de făcut. Treptat, însă, am luat şi copii cu dizabilităţi mintale”, povesteşte fondatoarea centrului. „Atunci ne era greu. Totuşi, lucrurile s-au mai schimbat, doar că această schimbare e lentă: s-au deschis nişte ONG-uri, statul asigură asistenţi personali”, explică Ion Mogâldea. „Cei cu nevoi speciale trebuie asiguraţi cu asistenţi personali, care să-i ajute, dar să le lase şi o doză de independenţă, ca ei să ştie că nu sunt total neputincioşi”, îl completează feciorul. „În 2015, statul a repartizat 25 de asistenţi personali la Călăraşi. Numărul e foarte mic în raport cu cei care au nevoie de asistenţă”, spune Ion Mogâldea.

„Visam să devin preşedinte al R. Moldova”

„Am avut o mare dorinţă de a trăi, de aceea, atunci când a fost deschis acest centru, mi-a venit şi ideea de nume: „Dorinţa”. Am fost mereu ambiţios. M-am gândit: dacă am o dorinţă, de ce să nu o realizez?”, povesteşte Gheorghe, coborând încet o pantă.

Când era mic, visa să devină preşedintele R. Moldova. „Apoi m-am gândit că nu vreau o viaţă plină de presiuni şi întâlniri oficiale, ce mă vor ţine departe de cei dragi. Asta am înţeles mai târziu”, râde băiatul. Acum, Gheorghe vrea să lucreze în diplomaţie. Învaţă mult, cunoaşte cinci limbi. „Trebuie să începi de jos, ca să te ridici. Nu poţi deveni din start ministru sau ambasador”, ne spune el.

Centrul „Dorinţa” funcţionează din granturi. „Suedia ne ajută, dar ne întreabă mereu dacă statul se implică”, povestesc cei din familia Mogâldea, precizând că, în paralel, încearcă să încadreze tinerii cu dizabilităţi în câmpul muncii.

Anatol Mihailov, din Horodişte, Călăraşi, suferă de distrofie musculară. Timp de 10 ani, el a învăţat la centru, după care a început să predea informatica, tot aici. „Statul nu are grijă de cei harnici, sănătoşi sau inteligenţi, dar ce să mai spunem de cei cu dizabilităţi! Ar fi bine ca autorităţile să cunoască mai bine viaţa oamenilor simpli, în special a celor din sate. Drumurile sunt groaznice, dacă plouă, apar alunecări de teren şi niciun automobil nu poate ajunge acolo. Persoanele cu dizabilităţi, care necesită a fi transportate, nu mai pot ieşi din casă până nu se face bine afară şi pământul se usucă. Unde s-a mai văzut aşa sărăcie şi indiferenţă din partea autorităţilor? E greu, dar noi suntem optimişti. Nu ne dăm bătuţi, deşi suntem tot mai puţini şi tot mai împrăştiaţi prin lume”, ne zice Dorina Mihailov, profesoară de franceză la şcoala din Horodişte.

Învăţătorul de sprijin – translator între profesor şi copil

„Vârsta de integrare a copilului cu CES contează foarte mult: cu cât mai devreme începi să lucrezi cu copilul, cu atât mai bune rezultate vei avea. Copilul trebuie să fie cu semenii lui. Însă, înainte de a-l integra, trebuie să vezi care sunt nevoile lui: cât de repede oboseşte, dacă are nevoie de ceva şi cum trebuie să-l ajuţi şi să-i faci un plan special”, susţine Svetlana Ralea, învăţătoare de sprijin la gimnaziul din satul Pituşca, Călăraşi.

„Copilul trebuie să vadă că poate face ceva. Asta îl motivează. Trebuie să-l evaluezi, ca să vezi ce poate, cum poate, când poate”, ne spune Maria Mogâldea.

Svetlana Ralea este învăţătoare de sprijin a 10 elevi cu CES. Potrivit ei, fiecare copil are un plan, respectat la ore. Unii învaţă cu ceilalţi copii, iar cei care nu se pot integra au ore într-o clasă specială, unde este şi o canapea, pe care se pot întinde dacă obosesc. „Sunt copii care, după 10 minute, se simt epuizaţi. Deseori, aceşti copii nu se pot încadra în clasele obişnuite, fiind o perioadă îndelungată izolaţi, acasă, iar copiii îi resping, nu-i înţeleg”, explică Svetlana. „Învăţătorul de sprijin trebuie să fie un translator între profesor şi copil. Dar la noi nu este aşa. Legea e bună, însă nu există mecanismele necesare de implementare a ei”, spune Gheorghe Mogâldea.

„Copiii cu CES au fost încadraţi în şcoală abia în 2012. Iniţial, a fost greu, deoarece ei nu erau obişnuiţi să asculte, să înveţe. Se temeau de gălăgie, deveneau încăpăţânaţi şi închişi. Treptat, s-au deprins. În primul an am avut şi un psiholog, dar acum, după ce liceul a devenit gimnaziu fiindcă nu mai erau copii pentru liceu, nu mai avem psiholog, nici logoped. E greu”, ne spune învăţătorul de sprijin din Pituşca.

540-incluziva2Muncă suplimentară, dar neremunerată

„Copilul are posibilitatea de a se dezvolta intelectual, acesta e avantajul educaţiei incluzive. Dezavantajele apar atunci când părinţii nu vor să-şi aducă copiii la şcoală sau la grădiniţă, de teamă că alţii vor râde de ei”, spune Svetlana Ralea. Potrivit ei, după şcoală, aceşti copii revin acasă şi foarte puţini reuşesc să se angajeze undeva.

Programul de Dezvoltare a R. Moldova pentru 2011—2020 a plasat educaţia incluzivă la rang de prioritate de stat. Acesta prevede asigurarea condiţiilor de incluziune a copiilor dezinstituţionalizaţi din învăţământul rezidenţial, precum şi şcolarizarea şi incluziunea copiilor cu cerinţe educaţionale speciale în instituţiile de învăţământ general.

„Doar 54% din elevii cu dizabilităţi învaţă în şcoli obişnuite, iar ceilalţi stau acasă, izolaţi de societate. Anume societatea este cea care i-a făcut pe aceşti copii solitari şi i-a scos din mediul celorlalţi. Dacă dorim să fim o societate cu drepturi egale, trebuie să respectăm drepturile fiecăruia. Am constatat că mulţi oameni nu înţeleg încă ce este, de fapt, educaţia incluzivă. De aceea, ca să reuşim, este nevoie de schimbarea mentalităţii. Mă întristez atunci când văd că, deşi mulţi copii cu dizabilităţi sunt foarte talentaţi, totuşi ei sunt plasaţi într-o instituţie separată, ceea ce le închide toate porţile spre viaţa normală”, susţine Nune Mangasaryan, reprezentanta UNICEF Moldova.

„Profesorul care-i învaţă şi pe copiii cu dizabilităţi nu primeşte niciun adaus la salariu, deşi este nevoit să depună mai mult efort, să facă un plan de studiu pentru fiecare elev în parte, şi multe alte documente care necesită mult timp, pentru care nu este plătit”, susţine Svetlana Ralea. De asemenea, viceministra Educaţiei, Nadia Cristea, recunoaşte că salariile profesorilor sunt foarte mici şi că ei nu sunt motivaţi să lucreze suplimentar, dar acesta nu este un motiv de a închide uşile în faţa copiilor cu CES. „Vorbim foarte frumos de educaţie de calitate pentru toţi, dar suntem rămaşi în urmă şi trebuie să muncim mult”, susţine viceministra Educaţiei.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *