Câinele iubit şi mama moartă

Zilele trecute m-am pomenit martora unui dialog, pe care încerc, dar nu pot să îl uit. Eram în autocarul care căra pasagerii din Aeroportul Munchen spre aeronava care urma să decoleze spre Chişinău. Oameni adunaţi din diferite colţuri ale lumii plecau spre Moldova.

O femeie reuşise să capteze atenţia întregului autocar din momentul în care intrase cu un căţeluş. Unii pasageri o priveau cu dezaprobare, că iaca, femeie în toată legea, umblă cu ţâncul de zgardă prin avioane, alţii, mai ales pasagerii cu copii, o priveau cu încântare. Chiar şi doi deputaţi din Parlamentul de la Chişinău, prezenţi în autocar, căutau capăt de vorbă cu ea. Aşa am înţeles că lucrează de mulţi ani în Spania, dar că vine de câteva ori pe an în Moldova, de Crăciun, de Paşti şi în vacanţa de vară, ca să-şi vadă mama şi surorile, pentru că aici se simte cu adevărat ca acasă, deşi în Spania are de toate şi nu se plânge de nimic.

— Mă scuzaţi, sunteţi Catea? – s-a adresat un bărbat bine, de vârsta unui bunic începător, către femeia cu căţel, ea fiind tot la vârsta primilor nepoţi.

— Da, salut, nu te-am recunoscut, nu ne-am mai văzut de atâţia ani, vecine! Eu sunt de vreo 15 ani plecată în Spania. Voi ştiam că sunteţi în Portugalia, veniţi des pe acasă?

— Nu am mai fost acasă niciodată după ce am plecat, de 8 ani.

— Oho, şi acuma, în sfârşit, veniţi în vacanţă?

— Nu, a rostit bărbatul bine bronzat.

— Veniţi cu totul?

Aici moldo-portughezul s-a aplecat spre urechea fostei vecine şi i-a şoptit ceva care m-a făcut să nu pot să nu scriu despre asta.

— A murit mama. Mergem cu soţia şi copiii la înmormântare.

De atunci mă gândesc continuu la acea mamă care avea copii bine şi nepoţi mari în Portugalia, deja căsătoriţi, şi pe care nu i-a văzut nici o dată timp de 8 ani, adică timp de 100 de luni, adică timp de 3000 de zile şi nopţi. Nu am dreptul moral să judec această familie, pentru că nu ştiu exact de ce nu au venit timp de 8 ani niciodată la mama în vizită, poate nu au avut suficienţi bani, poate nu au putut lăsa serviciul, poate erau certaţi cu cineva din familie, chiar cu mama, poate. Dar dacă au găsit acuma bani, bilete şi timp să vină împreună la ea a doua zi după ce a murit, probabil se puteau găsi aceiaşi bani, bilete şi timp să vină la ea cu o zi înainte de a muri?

Nu pot să îmi permit să zic ceva acuzator despre această familie, dar cât de cunoscut îmi este acest tablou al satelor depopulate ale Moldovei, unde am întâlnit în ultimii 15 ani atâtea mame care urmau să moară a doua zi fără să îşi fi văzut copiii nici o dată timp de 8-10-15 ani. Mame şi taţi care au plâns mii de nopţi, şi care au murit cu ochii pe Skype.

Ştiu, acolo departe, copiii acestor părinţi, plecaţi printre străini, poartă şi ei povara grea a despărţirii. Ştiu că nu au plecat de bună voie, ci mânaţi de sărăcie sau probleme de nerezolvat, ştiu că sunt supăraţi pe ţara care nu le-a oferit alte oportunităţi la acel moment, ştiu că ţara trebuie să îşi îngrijească singură cetăţenii rămaşi acasă, chiar dacă aceştia sunt tot mai bătrâni, tot mai împovărători pentru sistemul de pensii.

Mă uitam la câinele răsfăţat din braţele doamnei Catea şi nu puteam alunga o paralelă. Ce mult şi-ar dori unele mame să fie câinii de la picioarele copiilor lor plecaţi. Câini credincioşi, care nu abandonează, până nu mor. Doamna Catea, femeia cu căţelul, este pentru mine portretul migrantului exemplar de responsabil. Chiar dacă a trebuit să plece, ţine o legătură foarte strânsă cu copiii săi şi cu mama. Copiii sunt mari şi căsătoriţi prin Europa. Fiul ei a rugat-o să aibă grijă de căţel, căci pleca undeva. Ea nu a putut refuza copilul, nu putea abandona nici căţelul, dar nu putea renunţa nici la vacanţa planificată acasă, la mama. A cumpărat bilet pentru căţel şi a plecat să îşi vadă mama.

— O duci bine, dacă vii de 3 ori pe an acasă, şi iei bilet şi pentru căţel? – a fost ultima întrebare pe care i-a adresat-o bărbatul îndoliat doamnei Catea.

— Da, nu mă plâng. Lucrez la un magazin de ceasuri. Îmi ajunge de bilet mie, câinelui, i-am făcut şi toate vaccinurile. Da, aduc mai puţine cadouri, dar vin să o văd pe mama.

Astăzi este Ziua Mondială a Populaţiei. Moldova este unul dintre statele care îşi pierde cel mai rapid cetăţenii, din cauza migraţiei şi a numărului ridicat de decese. Dar Moldova nu e doar ţara copiilor care pleacă şi a mamelor care mor, Moldova e şi a doamnei Catea şi a mamei ei.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *