„Ultimii martori”. Cartea copiilor crescuți în război. Recenzie
„Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie, am avut războiul”, povestește acum unul dintre maturii cu care a discutat scriitoarea Svetlana Aleksievici, pentru cartea sa, „Ultimii martori”.
Aceasta cuprinde o selecție de amintiri din cel de-al Doilea Război Mondial ale celor care erau atunci băieți și fete. Toate fragmentele la care fac referire maturii, deveniți casieri, ziariști, ingineri, învățători, mecanici, muzicieni, construiesc, la rândul lor, o imagine de ansamblu: războiul, prin ochii copiilor.
Cartea vorbește despre frica paralizantă de ce urmau să aducă zilele care vin: „Îmi aduc aminte adesea că în război am învățat să mă rog”, spune un alt copil.
Despre primele distrugeri: „Mai întâi au ars case ici și colo, apoi s-a aprins tot orașul”, mărturisește al treilea.
Despre ștergerea granițelor: „Am văzut primii prizonieri nemți… Mergeau într-o coloană lungă pe stradă. Și, lucru care m-a uimit, oamenii se apropiau de ei și le dădeau pâine”.
Despre vise: „Îmi plăceau visele despre viața trăită pe timp de pace, despre cum o duseserăm înainte de război”.
Despre durere: „Soldații stăteau în picioare și plângeau, fără să se rușineze de lacrimile lor”.
Și, mai ales, despre ceea ce s-a pierdut și nu va mai putea fi recuperat vreodată: „Am cincizeci și unu de ani, am deja copiii mei. Dar oricum o vreau pe mama”.
În fine, cartea cuprinde mărturiile celor care, deși atât de mulți, deși cu viețile frânte, nu apar în cărți de istorie decât într-o mențiune despre numere. Svetlana Aleksievici le-a dat voce. Iar celor care vor citi – posibilitate de a face o „călătorie” printre rănile încă vii ale războiului.
Scriitoarea s-a născut la 31 mai 1948 la Ivano-Frankivsk (fost Stanislav), în vestul Ucrainei. Ulterior, familia ei s-a stabilit în Belarus, unde părinţii au lucrat ca profesori la sat. După absolvirea școlii, a mers la Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Belarus.
Timp de mulţi ani, Aleksievici a documentat cronica „Vocile utopiei”, o serie de cinci cărți, din care face parte și „Ultimii martori”. Despre metoda sa de lucru Aleksievici vorbea mai detaliat într-un interviu din 2016 pentru adevărul.ro.
„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieţii reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat şi m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie.
Astfel că mi-am însuşit imediat acest gen cu voci omeneşti şi mărturii, probe şi documente reale. Aşa aud şi văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale şi un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog şi preot”, puncta scriitoarea.
În 2000, a plecat din Belarus. După perioade petrecute în Italia, Germania, Spania şi Suedia, a revenit, în 2011, la Minsk. În 2015 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, pentru „scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre”.
Cel mai probabil, în 2020, ați văzut-o pe scriitoare într-o fotografie simbolică, alături de diplomați europeni veniți în vizită, după ce au primit informaţii că bărbaţi necunoscuţi au încercat să intre în casa ei. Aleksievici era atunci ultimul membru al Consiliului de Coordonare a opoziției care nu fusese reţinut sau nu părăsise Belarusul.
