EDITORIAL Războiul care ne-a luat rădăcina
Pe 8 mai 1945 a murit străbunelul meu, bunelul lui tata, Fiodor, în cel mai mare și mai sângeros conflict militar din istorie – al Doilea Război Mondial. Europa era atunci un continent distrus de ani întregi de foamete, bombardamente și moarte, iar ultimele lupte se duceau chiar în inima Germaniei, la Berlin. Avea doar 31 de ani când a fost luat la război de armata rusă. Fusese ofițer în armata română și a lăsat acasă cinci copii mici, o soție tânără, o familie care îl aștepta să se întoarcă și o viață care abia începea să prindă rădăcini.
Ca mii de bărbați din Basarabia, a fost prins între imperii și fronturi care schimbau destine peste noapte. Războiul nu însemna doar arme și uniforme, ci și sate rămase fără bărbați, copii crescuți fără tați și femei care învățau să ducă singure toate greutățile vieții. În primăvara anului 1945, când războiul se apropia de sfârșit, luptele din Berlin erau printre cele mai violente. Străzile erau transformate în ruine, clădirile ardeau, iar soldații cădeau zilnic cu miile. În acele zile, fiecare om spera să supraviețuiască încă o zi pentru a putea ajunge acasă.
Din tot ce a rămas de la el, cea mai prețioasă amintire este o scrisoare trimisă acasă pe 28 aprilie 1945. În acele rânduri scria că a ajuns în capitala Germaniei, că este sănătos și trimite salutări tuturor rudelor. Dar, printre cuvinte, se simțea frica unui om care înțelegea că poate nu își va mai vedea niciodată familia. Povestea că în jurul lui sunt mulți morți și răniți și își ruga soția să aibă grijă de copii, pentru că el, „probabil, nu se va mai întoarce, situația e foarte grea”. Scria că plânge de fiecare dată când își amintește de Ionică, cel mai mic copil, și de felul în care acesta plângea la plecarea lui. În mijlocul unui război care distrugea orașe și popoare întregi, gândul lui rămânea tot la casă, la copii și la viața pe care o lăsase în urmă.
„Dragă Ana, vă întreb cu plugărirea cum ați aranjat că cred că e cam greu, e fără trăsură. Vă întreb că cu oile ce-ai făcut, le-ai dat pe undeva (…) și mi-ai spus într-o altă scrisoare că ai lăsat mieluți de semință.
(…) Am rămas opt consăteni sănătoși, suntem toți împreună și am ajuns până aicea cu bine, dar cred că de aicea nu scăpăm nici noi că tare e greu de înaintat, cum o să vrea numai bunul Dumnezeu, dacă ne va apăra.
(…) Multă sănătate la toate neamurile, surorile și mamei, mă închin de sănătate pentru toți copilașii și la Dumnezeu că nu se știe timpul dacă ne mai vedem, până acum am tras multe, așa e pe front. Ai grijă de copilași, ia-te cu dânșii, că de mine… e grea situația.”
Străbunelul nu s-a mai întors. A fost împușcat în spate pe o stradă din Berlin, fiind alături de un consătean, cu doar câteva zile înainte de sfârșitul războiului în Europa. A murit exact în perioada în care oamenii începeau să vorbească despre victorie și pace. Pentru lume, războiul se termina. Pentru familia lui, durerea abia începea.
Ultima lui scrisoare există și astăzi. An de an, tata o citește împreună cu verișorii lui, iar vocea unui om pe care nimeni dintre noi nu l-a cunoscut continuă să trăiască prin acele rânduri. Este poate cea mai grea moștenire lăsată de război: nu doar morții, ci și dorul care se transmite din generație în generație.
Soția lui, Ana, a rămas văduvă la doar 30 de ani și a dus singură povara familiei. A crescut cei patru copii rămași în viață, a muncit pentru a construi o gospodărie și a ținut familia unită în anii grei de după război, când foametea și lipsurile făceau parte din viața de zi cu zi. În fiecare duminică îi aduna pe toți la masă – copii, nepoți, apoi și strănepoți. A trăit aproape un secol și a murit la 90 de ani, în 2002, anul în care m-am născut eu. O generație pleca, iar alta venea mai departe în aceeași familie, purtând aceeași memorie.
În octombrie 2025, unul dintre cele mai mari visuri ale tatălui meu s-a împlinit. Am ajuns la Memorialul Sovietic din Berlin, locul unde sunt înmormântați mii de soldați căzuți în război. Printre numele săpate în piatră l-am găsit și pe al lui. După zeci de ani, omul despre care știam doar din fotografii și dintr-o scrisoare avea, în sfârșit, un loc unde putea fi pomenit.
Au fost vremuri crude, în care oamenii își pierdeau viețile, familiile și viitorul, iar fericirea, liniștea și pacea păreau să nu mai conteze. Al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă milioane de morți, orașe distruse și familii despărțite pentru totdeauna.
Sâmbătă, pe 9 mai, în capitală (și nu doar) puteai vedea sute de oameni sărbătorind Ziua Victoriei cu secera și ciocanul în mâini, fără să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă această victorie și cât sânge a costat-o. Mulți au uitat că în spatele fiecărei medalii, fiecărui marș și fiecărei lozinci stau milioane de destine frânte, familii distruse și oameni care nu s-au întors niciodată acasă.
Pentru familia mea, victoria nu este un simbol sovietic și nici un slogan politic. Victoria are chipul străbunelului nostru, Fiodor, și a miilor de bărbați care au murit pentru ca generațiile următoare să poată trăi în pace, să aibă o casă, o familie și un viitor. Înseamnă rădăcinile noastre, oamenii fără de care noi astăzi nu am fi existat. De aceea, 9 mai ar trebui să fie, înainte de toate, o zi a memoriei și a recunoștinței. O zi în care să ne amintim nu de imperii și simboluri, ci de oamenii care și-au dat viața pentru fericirea noastră.
