Editorial 1990 de decese pe zi: durerea care rămâne după suicid
Astăzi este despre suicid. Despre cei care aleg moartea atunci când suferința devine greu de suportat. Și despre cei care rămân printre noi în urma acestor tragedii.
În fiecare an, în lume, aproximativ 720 de mii de oameni mor prin suicid. Aceste statistici, privite doar ca cifre, pot părea niște date abstracte. Dacă însă recurgem la calcule elementare, descoperim că se produc 1990 de decese pe zi, 83 pe oră și 1,4 în fiecare minut. Este ca și cum, an de an, ar dispărea un oraș întreg de dimensiunea Frankfurtului sau a Helsinkiului, fiecare cu peste 700 de mii de locuitori.
În realitate, în spatele acestor cifre nu sunt doar 720 de mii de oameni decedați. Sunt familii, prieteni, colegi, profesori… Sunt sute de mii de povești întrerupte și milioane de oameni care trebuie să învețe să trăiască mai departe cu o pierdere pe care nu ei au ales-o.
În fiecare familie îndoliată după astfel de pierderi rămân întrebări la care, de multe ori, nimeni nu poate răspunde: Ce am fi putut face? Unde s-a rupt firul speranței? De ce nu am fost alături în acel moment? De ce nu ne-a spus? Cine ar putea fi următorul? Cum mai găsești alinare după o asemenea pierdere?
În ajunul Zilei Mondiale de Prevenire a Suicidului, marcată anual începând cu 2003 în ziua de 10 septembrie, am revenit la câteva dintre aceste familii. Am vrut să le ascult din nou, la un an, doi, trei, cinci sau chiar zece ani după tragedie. Să înțeleg ce se schimbă odată cu trecerea timpului și ce rămâne, de fapt, după ce oamenii dragi pe care i-au pierdut nu mai sunt alături, iar lumea din jur merge mai departe.
Buneii unei tinere, încă elevă, spun că în ziua în care a murit au simțit că au pierdut tot ce aveau mai scump. La început, au avut chiar gânduri de răzbunare. Erau convinși că atmosfera din școală, răutățile și umilințele prin care trecuse nepoata lor contribuiseră la tragedie. Au renunțat însă la această idee. Nu pentru că durerea ar fi dispărut, ci pentru că nu au mai avut puterea să se întoarcă în școala în care nepoata lor trăise scene de umilință și suferință. Luni la rând aproape că nu au ieșit din casă. Spun că nu mai suportau lumina, soarele, luna sau umbrele din jurul lor. În toate acestea o căutau pe cea care fusese sufletul lor. A vrut să scape de batjocura și umilința colegilor? Este doar una dintre întrebările la care bunicii mai caută răspuns. Și mai există una: cât de mult s-a schimbat lumea în care nu mai putea trăi după moartea ei? În școala în care suferise viața continuă, comunitatea făcând, probabil, alte victime.
Am căutat apoi părinții unui tânăr care a murit într-o primăvară timpurie. Nu a lăsat o explicație care să le permită celor apropiați să înțeleagă ce s-a întâmplat. Pentru părinți, lipsa unui răspuns a făcut și mai grea durerea. Moartea lui le-a răvășit viețile, le-a zdruncinat sănătatea și le-a schimbat felul în care privesc fiecare zi din viața lor, zi în care lipsește el. Pentru ei, liniștea, bucuriile, diminețile, culorile și sărbătorile nu mai au putere și sens. Au rămas cu întrebarea pe care o poartă atât de multe familii după un suicid: de ce?
Într-un alt caz, mama nu crede nici astăzi că fiul ei ar fi putut să-și pună capăt zilelor. Era un om pe care îl considera împlinit. Totuși, după trei ani de la tragedie, familiei nu i-a fost comunicată o altă versiune decât cea a suicidului. Ce a schimbat acel gest în viețile celor rămași? Pentru mamă, aproape totul. Spune că a devenit alt om: fără speranță, fără bucurii, fără așteptări, fără planuri de viitor, fără sărbători și fără tihnă sufletească.
Au mai fost și alte istorii. Nu mă voi opri însă asupra tuturor, pentru că, dincolo de particularitățile fiecărei familii, există ceva care le apropie: după suicid, cei rămași trebuie să învețe să trăiască într-o realitate pe care nu și-au imaginat-o vreodată.
De aceea, de Ziua Mondială de Prevenire a Suicidului, merită să vorbim nu doar despre statistici, ci și despre ceea ce se află în umbra lor. Despre suferința care uneori nu se vede. Despre copilul care este umilit la școală și nu spune nimănui. Despre omul care trece printr-un eșec și începe să creadă că nu mai are nicio valoare. Despre cei care se simt singuri, chiar și atunci când sunt înconjurați de oameni. Despre părinții care observă schimbarea, dar nu știu cum să întrebe. Și, mai ales, despre nevoia de a vorbi deschis înainte ca disperarea să pună stăpânire pe persoanele dragi.
În acest an, Ziua Mondială de Prevenire a Suicidului lansează îndemnul „Începeți conversațiile”, propunându-și să schimbe narațiunea despre suicid. De 23 de ani, la 10 septembrie, lumea revine la această temă dureroasă, dar, deocamdată, nu s-a reușit suficient de mult încât să se treacă de la tăcere la deschidere, de la stigmatizare la sprijin, de la presupuneri la ascultare.
Nu avem suficiente spații sigure în care oamenii aflați în suferință să poată vorbi deschis despre ceea ce li se întâmplă. Nu avem întotdeauna oameni pregătiți să asculte aceste dureri. Și, poate cel mai important, nu avem peste tot suficiente servicii și specialiști care să poată interveni atunci când o persoană ajunge în criză. Psihologii spun că primul pas nu înseamnă să găsești imediat soluția. Înseamnă să observi, să întrebi, să asculți și să nu pleci din conversație atunci când răspunsul este greu de auzit. O întrebare simplă, cum ar fi „Spune, cum ești acum?” poate deveni începutul unei conversații. Iar o astfel de conversație poate deveni primul pas spre salvare.
Ar mai fi ceva de spus: despre suicid trebuie să vorbim nu doar într-o zi din an, pe 10 septembrie. Trebuie să învățăm să vorbim înainte de a fi prea târziu.
