„Vreau ca viitorii mei copii să nu știe ce înseamnă războiul”. Povestea lui Vlad, tânărul care a fugit de sirene, dar nu poate scăpa de amintirea prietenilor uciși

Are 20 de ani, s-a născut în Ucraina, a crescut în Israel și a ajuns în Statele Unite cu două luni în urmă. Vladislav Krivoșeev a învățat încă din școală cum să se ascundă de rachete, a trăit atacurile din 7 octombrie 2023 și a pierdut doi prieteni apropiați, cu care vorbise cu numai o zi înainte să fie uciși. Acum studiază finanțele la Florida International University, în Miami, și încearcă să-și construiască o viață departe de război. Dar zgomotul unei motociclete îl face și astăzi să tresară, iar uneori, înainte de a spune că este israelian, preferă să se prezinte drept ucrainean. L-am cunoscut pe Vlad pe 8 octombrie 2026, în timpul unui tur de presă în Statele Unite dedicat combaterii antisemitismului.

Un tricou în memoria unui prieten

Vladislav Krivoșeev poartă un tricou dedicat unuia dintre prietenii săi uciși pe 7 octombrie 2023, în timpul atacurilor Hamas asupra sudului Israelului. Cu o zi înainte de atac, vorbise cu el. Vorbise și cu un alt prieten apropiat, care avea să moară în aceeași zi. Unul dintre cei doi se afla la festivalul de muzică Nova, unde sute de participanți au fost uciși. Celălalt era militar și se afla într-o bază a armatei israeliene.

„Au fost doi prieteni foarte apropiați, cu care vorbisem literalmente cu o zi înainte. A fost greu. Foarte greu. Pentru tot grupul nostru de prieteni”, povestește Vlad.

Vlad are doar 20 de ani, dar vorbește despre un ritual pe care cei mai mulți tineri de vârsta lui nu și-ar dori să-l cunoască: vizitele anuale la mormintele prietenilor. „Să mergi în fiecare an la mormintele lor… Înainte nu pierdusem niciun prieten. Sigur, mai murise cineva din familie, un bunic, o bunică. Dar să mergi an de an la mormântul unui prieten asta e greu.”

Ne întâlnim la Florida International University (FIU), în Miami, la o zi după comemorarea a trei ani de la atacurile din 7 octombrie. Vlad este student în anul întâi la finanțe și participă la activitățile Hillel, o organizație dedicată vieții studențești evreiești.

În aceeași încăpere se află studenți veniți din Israel, Franța, Spania, Venezuela, Chile și alte țări. Unii s-au mutat în America pentru studii, alții pentru sport sau pentru oportunități profesionale. Vlad a venit dintr-un motiv pe care îl formulează altfel decât colegii săi – vrea ca, într-o zi, copiii lui să crească fără să știe ce este războiul.

„Războiul este o parte foarte mare din viața mea”

Vlad s-a născut la Odesa, în Ucraina. Tatăl său avea cetățenie israeliană încă din perioada sovietică, dar revenise să locuiască în Ucraina, unde a cunoscut-o pe mama lui Vlad. Când băiatul era în clasa a cincea, familia s-a mutat în Israel. Unul dintre motive au fost problemele de sănătate ale tatălui și accesul la servicii medicale.

Au ajuns să locuiască în Ashkelon, oraș din sudul Israelului, situat în apropierea Fâșiei Gaza, unde alertele antirachetă făceau parte din viața de zi cu zi. La școală, copiii învățau nu doar matematică și istorie, ci și unde trebuie să fugă atunci când sună sirenele.

La 20 de ani, Vlad vorbește despre război ca despre ceva cu care a învățat să trăiască: „Într-un fel, m-am obișnuit. În Israel am crescut cu asta încă din copilărie. Au fost mereu războaie. Războiul a devenit, cumva, ceva interiorizat”.

Obișnuința nu înseamnă că frica dispare odată cu mutarea într-o altă țară. „De fiecare dată când trece o motocicletă, tresar, pentru că mi se pare că începe sirena. Sau când aud niște pocnituri care seamănă cu împușcăturile. Da, am tulburare post-traumatică.”

Pe 7 octombrie 2023, Vlad se afla acasă, în Ashkelon. Povestește că atacatori înarmați ajunseseră pe străzile orașului, dar nu au pătruns în locuința familiei sale. „Eu nu a trebuit să fug ca să mă salvez. Stăteam acasă. Nu au intrat la noi în casă, erau pe străzi. În Ashkelon, armata a restabilit destul de repede controlul.”

Mai târziu, familia sa a trecut și prin atacurile cu rachete lansate din Iran. Vlad povestește că una dintre rachete a lovit clădirea în care locuiau. „Războiul este o parte foarte mare din viața mea”, spune tânărul.

O zi pe care nu o poate uita

Pe 7 octombrie 2023, Hamas și alte grupări armate palestiniene au lansat un atac asupra sudului Israelului, ucigând aproximativ 1200 de persoane și luând 251 de ostatici. Atacul a fost urmat de războiul din Fâșia Gaza, în care ofensiva israeliană a provocat pierderi masive de vieți omenești și distrugeri extinse.

Pentru Vlad însă data de 7 octombrie nu este doar o zi din istoria unui conflict. Este ziua în care a pierdut oameni cu care își făcea planuri și vorbea despre lucruri obișnuite. Trei ani mai târziu, comemorarea rămâne dureroasă.

„Este o zi grea. Toată lumea începe să publice fotografii: acesta a murit, acesta a murit. Începem să ne amintim de prietenii noștri care au fost uciși.”

Pe 7 octombrie 2026, în campusul universitar din Miami, Vlad spune că a asistat la un episod care l-a tulburat. El spune că în timpul unor manifestații, unii participanți s-au apropiat de fotografiile persoanelor ucise și le-au arătat gesturi obscene.

„Te uiți la asta și înțelegi că sunt tineri. Unii nici măcar nu știu ce este Israelul. Prima lor idee este că acolo toți sunt ucigași, toți sunt răi.”

Vlad consideră că propaganda și informațiile distribuite pe rețelele sociale contribuie la asemenea reacții. Tânărul însă face o distincție între oamenii care au opinii diferite despre conflict și cei care îl atacă pentru identitatea lui.

„În Europa spuneam că sunt ucrainean”

Vlad are pașaport ucrainean, a trăit jumătate din viață în Israel și provine dintr-o familie cu rădăcini ucrainene, poloneze, belaruse și evreiești. Întrebat cum se identifică, răspunde că depinde de locul în care se află și de oamenii cu care vorbește.

„În Israel, identitatea mea era cea de ucrainean, pentru că acolo toți sunt israelieni și trebuie să ai ceva care să te facă interesant”, spune el, râzând.

În afara Israelului, lucrurile au devenit mai complicate. Vlad povestește că, atunci când călătorea în Europa, prefera uneori să spună că este ucrainean, nu israelian. Își amintește o întâlnire într-un bar. Cunoscuse un bărbat și, în timpul conversației, i-a spus că este din Israel. Reacția l-a surprins.

„A început să țipe la mine și să mă scuipe, strigând «Free Palestine! Free Palestine!».”

Vlad spune că nu a apucat nici măcar să-l întrebe de ce reacționa astfel: „De parcă eu, un băiat de 16 ani, aș fi avut vreo legătură cu toate acestea”.

Experiența l-a făcut mai prudent atunci când vorbește cu persoane pe care nu le cunoaște. „Sunt oameni care nu-i plac pe evrei. De aceea, celor pe care nu-i cunosc suficient de bine le spun că sunt ucrainean. Mai târziu, spun că mă identific mai ales ca israelian. Nu neapărat ca evreu, ci ca israelian.”

În același timp, Vlad nu consideră că orice critică la adresa guvernului israelian reprezintă antisemitism. Spune că diferența se vede în felul în care cineva i se adresează.

„Dacă omul începe imediat să mă atace, înțeleg că nu mă va asculta și că nu avem ce discuta. Dar dacă îmi pune întrebări despre ce cred eu despre guvern, despre ce consider că ar trebui făcut, dacă sunt întrebări constructive despre Israel, asta este altceva. Respect asemenea discuții.”

„De ambele părți suferă oameni”

Discuția ajunge inevitabil la războiul din Gaza și la suferința civililor palestinieni. Vlad recunoaște că războiul afectează populația civilă de ambele părți, dar consideră că atacul Hamas din 7 octombrie a determinat răspunsul militar israelian.

„Din păcate, oamenii obișnuiți suferă, pentru că războiul este război. De ambele părți suferă oameni.”

El crede că Israelul, fiind mai puternic din punct de vedere militar, suferă pierderi mai mici și atribuie grupării Hamas responsabilitatea principală pentru declanșarea războiului.

Vlad spune că are și prieteni palestinieni. „Ei cred, la fel ca mine, că toți ar trebui să trăim împreună, în pace. Nu consideră că evreii sunt răi sau că israelienii sunt răi. Pentru că în fiecare popor există oameni răi. Și eu cred același lucru.”

De la Odesa la Ashkelon, apoi la Miami

Cu două luni înainte de întâlnirea noastră, Vlad se mutase în Statele Unite. A venit singur. Părinții lui au rămas în Israel. În Florida locuiește un văr care emigrase din Ucraina. Mai are aici cunoștințe israeliene care i-au povestit despre comunitatea evreiască din Miami și despre sprijinul pe care oamenii și-l oferă reciproc. Aceste legături au cântărit în alegerea locului în care să studieze.

„Mi-au spus că aici comunitatea evreiască este foarte susținută, că toți se ajută între ei. Și chiar este adevărat.”

Vlad afirmă că, de la mutarea în Florida, nu s-a confruntat cu atacuri antisemite îndreptate împotriva lui.

„Aici nu m-am confruntat cu antisemitismul. Dimpotrivă. Aici, faptul că ești evreu este văzut ca ceva pozitiv.”

Nu înseamnă că în campus lipsesc dezbaterile sau protestele legate de Israel și Palestina. Dar, în comparație cu experiențele sale din Europa, spune că în Miami se simte mai liber să vorbească despre originea sa. La Florida International University a găsit și o comunitate de studenți evrei proveniți din mai multe țări.

O universitate în care studenții își caută locul

Hillel, organizația studențească evreiască de la Florida International University, face parte dintr-o rețea internațională prezentă, potrivit reprezentanților săi, în aproximativ 850 de campusuri universitare.

Jon Warech, directorul executiv al Hillel la FIU, spune că organizația își propune să creeze un mediu în care studenții evrei să-și poată exprima identitatea fără teamă.

„Vrem ca orice student evreu să se poată simți mândru că este evreu, să poată merge cu capul sus și, dacă poartă o kippa sau un lănțișor cu Steaua lui David, să se simtă confortabil să le poarte la vedere.”

Potrivit lui Warech, studenții evrei reprezintă aproximativ 7% din populația universitară. Hillel organizează întâlniri, activități culturale și religioase, dar și discuții despre antisemitism și conflictul din Orientul Mijlociu.

Participarea nu presupune o cotizație sau un statut formal de membru. Organizația este deschisă și studenților neevrei. Printre cei prezenți la întâlnirea cu jurnaliștii se afla și Kia, un student la medicină născut în Iran, care a locuit și în Marea Britanie. El a explicat că participă la activitățile Hillel, deși nu este evreu, pentru a-și exprima solidaritatea cu studenții evrei și israelieni.

Pentru Warech, una dintre problemele cu care se confruntă universitățile este că mulți tineri își formează opinii despre comunități pe care nu le cunosc direct, pornind de la fragmente scurte de conținut de pe rețelele sociale.

„Văd un videoclip de zece secunde pe rețelele sociale și ajung să creadă că aceea este realitatea, deși nu este adevărat”, spune directorul Hillel.

El consideră că dialogul direct dintre studenți poate combate prejudecățile mai eficient decât confruntările.

La rândul său, președinta FIU, Jeanette Nuñez, a declarat că universitatea încearcă să protejeze atât libertatea de exprimare și dezbaterea academică, cât și dreptul studenților de a nu fi intimidați sau împiedicați să participe la cursuri.

Nuñez a menționat că instituția a condamnat public atacurile din 7 octombrie 2023 și că lucrează împreună cu organizațiile studențești și cu poliția universitară pentru prevenirea incidentelor.

Pentru Vlad, toate aceste discuții despre identitate, siguranță și apartenență au o semnificație personală. În Israel a învățat să se adăpostească de rachete. În Europa, spune că a învățat să fie atent cui îi dezvăluie că este israelian. La Miami încearcă să învețe cum arată viața unui student care nu trebuie să se gândească permanent la război.

„Nu există o națiune rea”

Războiul din Ucraina este un alt subiect pe care Vlad nu îl poate privi de la distanță. S-a născut la Odesa, are familie în Rusia și rădăcini în mai multe țări din Europa de Est. În Israel a cunoscut și ruși care au părăsit Rusia din cauza războiului împotriva Ucrainei și a politicilor Kremlinului.

În același timp, spune că a întâlnit persoane de origine rusă care locuiesc în Israel, dar continuă să susțină invazia rusă. 

„Și eu am familie în Rusia. Am rădăcini poloneze, ucrainene, belaruse și evreiești. Nu înțeleg cum pot oamenii să se urască între ei, mai ales când vorbim despre popoare slave. Suntem cu toții slavi și ar trebui să fim uniți, așa cum sunt evreii. Evreii vin din toate colțurile lumii și, indiferent de țara din care provin, rămân uniți ca o comunitate. Tocmai această solidaritate i-a ajutat să supraviețuiască. În schimb, ce fac slavii astăzi? Se ucid unii pe alții.”

„Vreau ca viitorii mei copii să trăiască o viață normală”

Când îl întreb de ce a ales să se mute în Statele Unite, Vlad nu vorbește în primul rând despre carieră, salarii sau oportunitățile din domeniul financiar. Se gândește la o familie pe care încă nu o are. La copiii pe care speră să-i aibă într-o zi. Și la lucrurile pe care nu vrea ca ei să fie nevoiți să le învețe.

„Vreau ca viitorii mei copii să crească într-un loc în care să nu știe ce înseamnă războiul. Să nu știe ce sunt rachetele, ce înseamnă să te ascunzi într-un adăpost.”

Deocamdată, Vlad are 20 de ani, este în primul an de facultate și locuiește la mii de kilometri de părinții rămași în Israel. Când trece o motocicletă, încă tresare, crezând pentru o clipă că a început sirena, iar în dulapul lui se află un tricou dedicat unui prieten cu care vorbise cu o zi înainte ca acesta să fie ucis.