„Ce aveam să-i spun mamei colegei mele ucise?” Povestea unei tinere care a scăpat din adăpostul morții de la festivalul Nova

Pe 7 octombrie 2023, sute de tineri care participau la un festival de muzică electronică în sudul Israelului au fost uciși de atacatori înarmați. Alții au fost răpiți și duși în Fâșia Gaza. Maya Izoutcheev, care lucra la organizarea festivalului, s-a ascuns într-un adăpost antirachetă, fără să știe că acesta avea să devină locul unui masacru. Un prieten a insistat să plece. Câteva minute aveau să facă diferența dintre viață și moarte. Trei ani mai târziu, Maya și-a spus povestea în fața unui grup de jurnaliști internaționali, inclusiv de la Ziarul de Gardă, la Memorialul Holocaustului din Miami Beach, vizitat în cadrul unui tur de presă în Statele Unite.

Festivalul care s-a transformat într-un masacru

În dimineața zilei de 7 octombrie 2023, aproximativ 3.000 de oameni se aflau la festivalul de muzică electronică Supernova, cunoscut și ca Nova, organizat în apropierea kibbutzului Re’im, la câțiva kilometri de Fâșia Gaza. Veniseră să danseze, să asculte muzică și să petreacă împreună ultimele ore ale unei sărbători evreiești. Festivalul se desfășura într-un spațiu deschis, înconjurat de terenuri agricole.

În jurul orei 6:30 dimineața, cerul a fost străbătut de rachete lansate din Gaza. Muzica s-a oprit, iar participanții au fost îndemnați să plece. În aceeași dimineață, Hamas și alte grupări armate palestiniene au lansat un atac de amploare asupra sudului Israelului. Atacatorii au trecut granița, au pătruns în localități și baze militare și au ucis civili și membri ai forțelor de securitate.

La Nova, tinerii care încercau să fugă au fost atacați pe drumuri, în mașini, în câmpuri și în adăposturi. Unii au fost urmăriți în timp ce alergau. Alții au stat ascunși ore întregi, așteptând să fie salvați.

Potrivit unei anchete a ONU, 379 de persoane au fost ucise la festival și în zonele adiacente, dintre care cel puțin 364 erau participanți. Aproximativ 40 de oameni au fost răpiți din zona festivalului și duși în Gaza.

Atacul de la Nova a devenit unul dintre cele mai grave episoade ale zilei de 7 octombrie. În total, aproximativ 1.200 de persoane au fost ucise în Israel, iar 251 au fost luate ostatice.

Un memorial ridicat pentru cei care nu au morminte

Memorialul Holocaustului din Miami Beach a fost fondat de supraviețuitori ai Holocaustului și lideri ai comunității evreiești locale. Ei își doreau un loc în care să-i poată comemora pe cei șase milioane de evrei uciși în timpul Holocaustului, inclusiv aproximativ un milion și jumătate de copii.

Mulți dintre cei dispăruți nu aveau morminte la care rudele să poată merge. „Voiau să existe un loc în care să-i poată comemora”, a explicat Sheri Zvi, directoarea executivă a Memorialului Holocaustului din Miami Beach.

În martie 2026, instituția a deschis un nou centru educațional, construit pe locul unei foste parcări. Potrivit directoarei, memorialul primise, în anul precedent, aproximativ 150 de mii de vizitatori, majoritatea neevrei, inclusiv peste 20 de mii de elevi și studenți.

Aici, supraviețuitorii Holocaustului se întâlnesc cu tinerii, povestesc ce au trăit și răspund întrebărilor. Instituția organizează și activități despre antisemitismul contemporan, propagandă și importanța verificării informațiilor.

În exterior au fost instalate panouri cu numele persoanelor ucise în atacurile din 7 octombrie 2023, înscrise în ebraică și engleză. Potrivit conducerii memorialului, inițiativa a fost susținută în mod special de supraviețuitorii Holocaustului.

La 7 octombrie 2026, exact la trei ani de la atacuri, memorialul a găzduit o întâlnire între două generații de martori: supraviețuitori ai Holocaustului și supraviețuitori ai atacurilor din Israel. Printre aceștia se afla Maya Izoutcheev, care avea să povestească despre ultimele minute petrecute într-un adăpost antirachetă și despre oamenii pe care nu a reușit să-i salveze.

Ultimele minute de muzică

În octombrie 2023, Maya lucra ca ingineră. În timpul liber, făcea parte din comunitatea iubitorilor de muzică electronică și lucra ocazional la festivaluri. La Nova, responsabilitatea ei era să verifice biletele și actele de identitate ale participanților.

„Există ceva în muzica electronică ce îi unește pe oameni. Nu trebuie să cunoști versurile, nu trebuie să știi cuvintele”, povestește Maya.

La festival întâlnise oameni din Ucraina, Brazilia, Argentina și Statele Unite. Pentru ea, evenimentul era despre muzică, pace și sentimentul de apartenență la o comunitate. În dimineața de 7 octombrie, și-a terminat tura la ora 6:00. La 6:25 se afla deja în zona de camping, alături de Eden, partenera ei de atunci, care lucra și ea la festival.

Urmau să se relaxeze și să se alăture petrecerii. În jurul orei 6:25, au auzit un zgomot ciudat în difuzoare.

Maya își amintește acel detaliu cu o precizie aparte. În ziua întâlnirii de la Miami purta un tricou dedicat lui Matan, un prieten pasionat de sunet, a cărui companie furnizase echipamente audio. Despre el povestește că își iubea atât de mult difuzoarele încât, atunci când îi arăta cuiva depozitul, glumea prezentând două dintre ele drept soția și iubita lui.

Pentru Maya, amintirea acestui om este legată de primele semne că ceva nu era în regulă. Au urmat bubuituri, dar muzica le acoperea parțial. Când sunetul a fost oprit, participanții au privit spre cer. Se vedeau rachete.

Maya a început să se panicheze, dar Eden, originară din Ashdod, oraș din sudul Israelului, a râs de reacția ei. Era obișnuită cu alertele provocate de rachete. „Dacă Eden spune că este ceva obișnuit, atunci este ceva obișnuit”, și-a spus Maya.

La început, credea că festivalul va continua după zece sau cincisprezece minute. Dar exploziile nu se opreau. Organizatorii și forțele de ordine au deschis gardurile, iar oamenii au început să fugă spre mașini, spre prieteni sau spre ieșirile improvizate.

Unii au rămas paralizați de frică. Alții au pus muzică trance în mașini și au continuat să danseze, spunând că nimeni nu îi va opri. „Era ori zero, ori o sută. Trebuia să alegi unde te situezi”, își amintește Maya.

„Maya, oprește mașina! Acum!”

În grupul ei de prieteni se afla Sagi, care trecea printr-un atac puternic de panică. Tremura și respira cu dificultate. Maya a decis să plece împreună cu el.

În jurul orei 7:00 au ajuns pe drumul 232, una dintre principalele căi de acces către festival. În stânga se formase o coloană de mașini. Maya a presupus că poliția verifica șoferii. În dreapta, drumul părea liber. A virat la dreapta.

După aproximativ zece-cincisprezece minute, Sagi a început să strige: „Maya, oprește mașina! Acum!”

Tânăra a frânat. Sagi a deschis portiera și a fugit spre un adăpost antirachetă aflat lângă drum.

Maya a observat că două mașini din fața lor întorceau brusc. A crezut inițial că avusese loc un accident. Apoi a văzut oameni și a început să înțeleagă ce însemnau zgomotele pe care le auzise. Erau împușcături.

S-a ascuns sub volan. „Am rămas paralizată primele cinci minute. Nu știam ce să fac.”

Din mașină l-a văzut pe Sagi la intrarea adăpostului. Lângă el se afla Issa, un beduin înarmat care, potrivit Mayei, încerca să-i protejeze pe cei refugiați acolo.

Maya a fugit spre adăpost. Era în jurul orei 7:30.

Adăpostul în care oamenii nu mai încăpeau

Construcția era mică, aproximativ doi metri lățime și cinci-șase metri lungime, potrivit estimării Mayei. Fusese concepută pentru câțiva oameni. Înăuntru se înghesuiseră aproape treizeci. „Pentru mine, părea că sunt șaizeci.”

Unii țipau. Alții se rugau să scape cu viață. Maya nu înțelegea de ce erau atât de speriați. Credea că armata sau poliția vor ajunge curând și vor neutraliza atacatorii. „Mă întrebam când va veni armata. Când va veni poliția.”

Sagi vedea însă situația altfel. A apucat-o de încheietură, a privit-o în ochi și i-a spus că trebuie să plece. „Maya, nu rămânem aici.”

Ea a încercat să-l convingă să rămână. Afară cădeau rachete și se auzeau împușcături. În mintea ei, adăpostul era locul cel mai sigur.

Dar Sagi a insistat. În cele din urmă, Maya l-a urmat. Au fugit la mașina pe care o lăsaseră cu motorul pornit.

Potrivit cronologiei reconstruite ulterior de Maya, au ieșit din adăpost în jurul orei 7:42–7:45. Câteva zile mai târziu, a primit o înregistrare video din acel loc, cu marcajul orar 7:55. Abia atunci a înțeles cât de aproape fusese de tragedie.

Din informațiile aflate ulterior, spune că în adăpost se aflau 29 de persoane. Șase au fost luate ostatice, iar alte șase au supraviețuit ascunzându-se sub trupurile celor uciși. 

Pentru Maya, amintirea nu se reduce la faptul că a scăpat. Rămâne și întrebarea despre oamenii pe care i-a lăsat în urmă.

Mașina roșie

Maya și Sagi au încercat să revină spre festival. Drumul era blocat. La un moment dat, o mașină roșie a trecut prin fața ei și aproape a lovit un copac. Capota era ridicată. Parbrizul și anvelopele erau distruse de gloanțe. „Nu văzusem niciodată mașini în asemenea stare, poate doar în filme.”

Șoferița a deschis portiera și a început să strige după ajutor. Maya a văzut apoi o altă portieră deschizându-se și o femeie căzând. La început nu a înțeles. A crezut că femeia era beată. Apoi a văzut sângele. A deschis portiera și a fugit pe câmp.

Din următoarele zece-cincisprezece minute nu își amintește aproape nimic. Este singura lacună importantă dintr-o relatare în care, spune ea, cronologia a devenit o modalitate de a recăpăta controlul asupra celor întâmplate.

Își amintește că stătea pe pământ, cu mâinile peste ochi. Un prieten fotograf, care nu știa ce se petrecea pe drumuri, s-a apropiat și a întrebat-o de ce stă acolo.

Maya l-a apucat de umeri și a început să-l scuture. „Au împușcat-o! Au împușcat-o!”

Nu știa cine era femeia. Nu îi cunoștea numele. Știa doar ce văzuse.

Douăzeci și unu de kilometri până la siguranță

Maya și prietenul ei l-au regăsit pe Sagi într-o altă mașină, care încerca să înainteze. Pentru Maya, mașinile deveniseră sinonime cu moartea.

A deschis portiera și a încercat să-l scoată afară. Sagi voia să rămână, convins că astfel va ajunge la Tel Aviv. În timp ce se trăgeau unul pe altul, în apropiere au început împușcăturile.

Au fost obligați să decidă imediat. Au fugit. „Slavă Domnului că alergam în direcția bună. Am fi putut foarte ușor să alergăm spre Gaza.”

Au parcurs 21 de kilometri, timp de patru ore și 25 de minute, până la Patish, o localitate din apropiere. Maya credea că acolo coșmarul se terminase. Dar, spune ea, abia atunci a început să înțeleagă amploarea tragediei. Oamenii care la festival veniseră cu obiecte de jonglerie și accesorii pentru petrecere aveau acum garouri pentru oprirea hemoragiilor și fețe îngrozite.

Ulterior, supraviețuitorii au fost transportați spre Beersheba.

Ostaticii: mai bine de doi ani de așteptare

În timp ce Maya și alți supraviețuitori încercau să se întoarcă acasă, familiile celor dispăruți începeau să-i caute. Atacul din 7 octombrie nu se încheiase pentru cei 251 de oameni luați ostatici în Gaza și pentru rudele lor.

Unii au fost eliberați în noiembrie 2023, în timpul unui armistițiu temporar și al unui schimb de ostatici și deținuți palestinieni. Alții au fost eliberați în cadrul unor acorduri ulterioare. Un număr mai mic au fost salvați în operațiuni militare israeliene. Zeci au murit în captivitate sau fuseseră uciși în timpul atacurilor, trupurile lor fiind transportate în Gaza.

Printre cei răpiți din adăpostul în care se ascunsese Maya se afla Hersh Goldberg-Polin. Tânărul a fost ținut ostatic aproape unsprezece luni. Moartea lui, anunțată după recuperarea trupului în septembrie 2024, a provocat proteste în Israel și în comunitățile evreiești din întreaga lume.

Ultimii 20 de ostatici aflați în viață au fost eliberați la 13 octombrie 2025, în cadrul unui acord de încetare a focului și schimb de prizonieri. Recuperarea rămășițelor ultimului ostatic, Ran Gvili, a fost confirmată de autoritățile israeliene la 26 ianuarie 2026. Astfel, toți cei 251 de ostatici luați la 7 octombrie au fost repatriați, în viață sau decedați.

Între timp, războiul declanșat de atacurile Hamas și de ofensiva militară israeliană în Gaza a provocat pierderi umane și distrugeri masive în rândul populației palestiniene.

Pentru Maya însă istoria ostaticilor are și un chip apropiat.

„Ce aveam să-i spun mamei ei?”

După atac, Maya a început să caute oameni dispăruți. Printre cei pe care îi lăsase să intre la festival se afla Gal, un cunoscut al cărui frate mai mic fusese luat ostatic. Maya povestește că, împreună cu alți civili, a început să adune informații pentru a-i localiza pe cei dispăruți.

Dar una dintre cele mai dureroase experiențe a fost pierderea colegei sale, care lucrase alături de ea la intrarea festivalului. Tânăra fusese ucisă. Au căutat-o timp de 47 de zile.

Când trupul i-a fost găsit, Maya nu știa dacă are puterea să participe la înmormântare. „Ce aveam să-i spun mamei ei?” Și-a sunat propria mamă.

A întrebat-o ce și-ar fi dorit dacă situația ar fi fost inversă, dacă Maya ar fi fost cea ucisă, iar colega ei ar fi supraviețuit. Mama a început să plângă. Apoi i-a răspuns: „Du-te. Eu aș fi vrut să aud fiecare cuvânt.”

Maya a mers la înmormântare.

„Depinde cum mă trezesc dimineața”

Azi Maya are 32 de ani. Înainte de 7 octombrie, era ingineră, lucra într-un birou și nu obișnuia să vorbească în public. Acum își spune povestea în fața oamenilor pe care nu îi cunoaște.

Nu pretinde că a depășit trauma. Întrebată cum arată viața ei în prezent, răspunde: „Depinde cum mă trezesc dimineața.” Unele zile sunt bune. Altele nu.

Încă încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat și să-și găsească un nou loc în lume. „Acum înțeleg că viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Dar încerc. Încerc să mă regăsesc într-un alt fel.”

La Miami, Maya le-a cerut jurnaliștilor să-i asculte pe supraviețuitori și să ducă poveștile lor mai departe. „Noi avem povestea. Dar avem nevoie de oameni ca voi, care să vină și să fie martori.”

Într-un loc creat pentru a păstra memoria celor care nu mai pot vorbi, Maya a venit să vorbească despre cei pe care i-a cunoscut, despre cei care au dispărut și despre minutele în care un prieten a apucat-o de mână și i-a spus să fugă.