Muzeul în care pantofii au supraviețuit oamenilor. O călătorie prin Holocaust, de la Washington până la Chișinău
La Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, istoria nu stă doar în fotografii și documente. Se află într-un vagon de tren, într-o ușă de cameră de gazare, într-un bidon de lapte îngropat sub ruinele unui ghetou și în mii de pantofi ai unor oameni care nu s-au întors niciodată acasă. Printre mărturiile exterminării evreilor din Europa se află și pagini despre Basarabia, pogromul de la Iași și deportările în Transnistria. La capătul acestei călătorii prin trecut, întrebarea nu mai este doar cum a fost posibil Holocaustul, ci de ce continuă să fie invocat drept pretext pentru noi atrocități.
Sunt locuri din care ieși cu mai multe întrebări decât aveai când ai intrat. Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington este unul dintre ele. La intrare, vizitatorii trec printr-un control riguros de securitate. Apoi începe o altfel de verificare, pentru care nu există detectoare: ce știm despre oameni, despre cruzime, despre adevăr și despre cât de ușor poate fi transformată o societate împotriva unei părți a ei.
Pe unul dintre pereții muzeului sunt scrise cuvintele supraviețuitorului Holocaustului și laureatului Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel: „Acest muzeu nu este un răspuns. Este o întrebare.” Nu departe, un alt mesaj îi îndeamnă pe vizitatori să nu înceteze niciodată să întrebe de ce.
Prin sălile muzeului trec și numeroși copii, veniți în grupuri școlare, însoțiți de profesori. Privesc fotografii cu alți copii, de vârsta lor, care au trăit într-o Europă în care, la un moment dat, faptul că te-ai născut evreu putea deveni o condamnare la moarte.
Cum începe exterminarea unui popor
Holocaustul nu începe în muzeu cu imaginea camerelor de gazare. Începe cu lumea care le-a precedat. Cu fotografii ale comunităților evreiești din Europa. Cu hărți, cărți, obiecte religioase și mărturii despre oameni care aveau profesii, familii, obiceiuri, sărbători și planuri de viitor.
Apoi, treptat, apar semnele unei lumi care se schimbă. Boicotarea magazinelor evreiești în Germania nazistă, în 1933. Arderea cărților. Propaganda rasială prezentată drept știință. Legile de la Nürnberg din 1935, care au transformat discriminarea într-o politică de stat. Excluderea evreilor din viața profesională și socială. Confiscarea bunurilor. Umilirea publică.
Fotografiile cu mulțimi care salută entuziasmate regimul nazist sunt tulburătoare dintr-un motiv diferit de imaginile lagărelor. Ele arată nu doar puterea unui dictator, ci și disponibilitatea unor oameni obișnuiți de a participa la un proiect politic construit pe excluderea și dezumanizarea altora. Propaganda nu le cerea tuturor să ucidă. La început, le cerea să accepte că unii vecini nu mai meritau aceleași drepturi. Apoi, nu mai meritau nici să trăiască.
Muzeul documentează și persecuția altor grupuri: romi, opozanți politici, persoane persecutate pentru orientarea lor sexuală, Martori ai lui Iehova și alți oameni considerați indezirabili de regimul nazist.
Minciuna care a trecut prin Chișinău
Într-o altă secțiune, dedicată teoriilor conspirației și antisemitismului, sunt expuse copertele mai multor ediții ale unei falsificări celebre: Protocoalele înțelepților Sionului. Este unul dintre cele mai răspândite falsuri antisemite din istoria modernă. Textul pretindea să dezvăluie un presupus plan secret al evreilor de a domina lumea. În realitate, documentul era fabricat, iar conspirația descrisă în el nu a existat.
Paralela cu Chișinăul vine instant. În 1903, prima versiune a Protocoalelor a fost publicată în ziarul „Znamia” din Sankt Petersburg, deținut de Pavel Crușevan, un publicist antisemit originar din Basarabia. Cu câteva luni mai devreme, articolele antisemite apărute într-un alt ziar al său contribuiseră la incitarea pogromului de la Chișinău, în care au fost uciși peste 40 de evrei și sute au fost răniți.
Mai bine de un secol mai târziu, falsul continuă să circule, inclusiv în mediul online. În fața acestei vitrine din Washington, istoria Chișinăului devine parte din istoria internațională a dezinformării. Și un avertisment cu privire la cât de mult poate supraviețui o minciună după ce a fost demontată.
Un perete din Varșovia și un bidon de lapte
În muzeu se află și o reproducere turnată după un segment păstrat al zidului ghetoului din Varșovia. Zidul original avea aproximativ 3,35 metri înălțime și era acoperit cu sârmă ghimpată. Separase o populație întreagă de restul orașului.
Dincolo de zid, oamenii au continuat să trăiască, să se îmbolnăvească, să se îndrăgostească, să nască, să își îngroape morții și să încerce să supraviețuiască. În condiții de supraaglomerare, foamete și teroare, ghetoul a devenit unul dintre locurile în care politica nazistă de persecutare a evreilor a produs o catastrofă umanitară.
Una dintre cele mai impresionante mărturii ale acelei lumi nu este însă o fotografie cu morți, ci un recipient metalic ruginit – un bidon de lapte.
În ghetoul din Varșovia, istoricul Emanuel Ringelblum și colaboratorii săi au organizat clandestin arhiva Oneg Shabbat. Au strâns mărturii, scrisori, desene, documente, afișe și relatări despre viața și moartea comunității evreiești. Știau că s-ar putea să nu supraviețuiască, dar voiau ca adevărul să supraviețuiască în locul lor. Au ascuns documentele în recipiente metalice și le-au îngropat.
Bidonul expus la Washington este un obiect autentic, împrumutat de la Institutul Istoric Evreiesc din Varșovia. A fost descoperit la 1 decembrie 1950 printre ruinele unei clădiri. În timp ce naziștii încercau să șteargă existența unei comunități, oamenii din ghetou își riscau viețile pentru a lăsa dovezi că acea comunitate existase.
Basarabia – pe pereții unui muzeu din America
La un moment dat, în fața mea apare un panou titlul căruia schimbă perspectiva vizitei: „Holocaust in Romania” – „Holocaustul în România”. Acum, povestea ajunge la Iași, în Basarabia, Bucovina de Nord și regiunea transnistreană.
Panoul descrie legislația antisemită adoptată în România, excluderea evreilor din viața economică și profesională, pogromurile, deportările și masacrele. În iunie 1941, la Iași, autoritățile române au organizat un pogrom în care au fost uciși mii de evrei. Alți oameni au fost înghesuiți în trenuri de marfă, în condiții în care mulți au murit de sete, căldură și asfixiere. Una dintre fotografiile expuse arată urmările acestei crime: cadavre lângă vagoane și oameni în uniformă.
În aceeași secțiune sunt documentate masacrele comise de unitățile române și germane în Basarabia și Bucovina de Nord, precum și deportarea supraviețuitorilor în regiunea transnistreană. După ocuparea Chișinăului, în iulie 1941, evreii orașului au fost supuși execuțiilor, iar supraviețuitorii au fost închiși într-un ghetou. În toamnă, cei rămași în viață au fost deportați. O fotografie istorică din muzeu surprinde soldați supraveghind deportarea evreilor din Chișinău la 28 octombrie 1941.
Panoul amintește și de masacrul de la Odesa, unde militarii au ucis mii de evrei în octombrie 1941, precum și mortalitatea uriașă din ghetourile și lagărele regiunii transnistrene.
Responsabilitatea autorităților române nu poate fi eliminată din această istorie prin invocarea exclusivă a Germaniei naziste. Regimul lui Ion Antonescu a participat activ la persecutarea, deportarea și uciderea evreilor. Într-un muzeu aflat la mii de kilometri de Chișinău, aceste fapte sunt prezentate fără ocolișuri.
Pantofii – „spălătorie pentru obraji”
Există însă un loc în muzeu în care cifrele, oricât de mari, își pierd puterea de a explica. Este sala pantofilor. Mii de pantofi vechi, deformați, îngrămădiți unii peste alții. Pantofi de femei, de bărbați, de copii, uzați, cu forme și mărimi diferite. Unii sunt rupți. Alții par să fi fost cândva eleganți.
Muzeul precizează că pantofii provin din colecția Muzeului de Stat de la Majdanek, din Polonia. În lagărele naziste, înainte ca victimele să fie ucise, bunurile acestora erau confiscate și sortate. Încălțămintea, hainele, banii și obiectele de valoare deveneau parte a unui sistem de jaf organizat.
Pe un panou este reprodusă mărturia supraviețuitoarei Kitty Hart, care a fost obligată să lucreze la sortarea bunurilor celor uciși la Auschwitz. Ea povestește cum un grup sorta pantofii, altul – hainele bărbaților, altul – hainele femeilor, iar un al patrulea – pe cele ale copiilor.
Deasupra încălțămintei, pe perete, sunt versurile poetului Moses Schulstein. Pantofii sunt imaginați drept ultimii martori ai oamenilor dispăruți. Au rămas pentru că erau făcuți din pânză și piele, nu din carne și sânge.
Aici, sala muzeului devine ceea ce aș numi o „spălătorie pentru obraji”. Este locul în care lacrimile își găsesc cel mai ușor drumul.
O viață între paginile unui carnet
La intrarea în expoziția permanentă, muzeul oferă vizitatorilor mici carnete biografice. Fiecare spune povestea unei persoane reale care a trăit în timpul Holocaustului. Carnetul pe care îl țin în mână îi aparține lui Welwel Kisielnicki. S-a născut în jurul anului 1884, în Kaluszyn, un mic oraș polonez, situat la aproximativ 56 de kilometri est de Varșovia. Locuia împreună cu soția sa, Feiga, și cei trei copii. Familia era religioasă și vorbea idiș acasă. Welwel era negustor și călătorea adesea la Varșovia cu calul și căruța pentru afaceri. La sfârșitul anului 1942, Welwel, familia sa și majoritatea evreilor din Kaluszyn au fost deportați în lagăre de concentrare, unde și-au găsit sfârșitul.
Welwel nu apare în carnet ca un număr. Are nume, prenume, profesie, un oraș natal și o limbă pe care o vorbea acasă. Muzeul a ales să îi pună biografia în mâinile unui vizitator, pentru ca acesta să nu uite că Holocaustul nu a ucis o statistică. A ucis oameni cu vieți distincte.
„Este lene intelectuală”
La muzeu discut cu Andrew Hollinger, reprezentant al instituției, despre felul în care nazismul și Holocaustul continuă să fie folosite în propaganda politică. Îl întreb de ce termenul „nazist” este invocat atât de frecvent pentru a discredita adversarii politici.
Răspunsul lui este direct. „Dacă vrei să numești pe cineva pe care nu-l placi într-un mod cât mai rău, care este cel mai rău lucru pe care îl poți spune despre el? Nazist. Este un termen ușor de folosit. Toată lumea știe că ar trebui să însemne ceva rău”, explică Hollinger. Apoi adaugă: „Este lene intelectuală.”
El insistă: regimul nazist și-a construit persecuțiile pe propagandă, minciuni rasiale și conspirații. Astăzi, termenii legați de nazism pot fi utilizați și în sens invers, pentru a demoniza adversari și a justifica agresiuni. A numi în mod fals pe cineva „nazist” nu este echivalent cu Holocaustul, dar banalizarea termenului poate slăbi capacitatea publicului de a înțelege ce a fost nazismul în realitate.
În cazul războiului împotriva Ucrainei, Kremlinul a folosit acuzația de „nazism” și promisiunea „denazificării” ca elemente ale justificării propagandistice a invaziei. Este o deturnare a vocabularului istoric: limbajul luptei împotriva nazismului este pus în slujba unui război de agresiune.
Întrebarea cu care ieși
La Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, trecutul este prezentat într-o succesiune de dovezi care te obligă să înțelegi nu doar ce s-a întâmplat, ci și cum a devenit posibil. Întâi au fost teoriile conspirației și propaganda. Apoi excluderea, legile discriminatorii, confiscările, izolarea, deportările și exterminarea.
Lecția despre propagandă nu aparține doar secolului trecut. Într-o epocă în care falsurile se răspândesc în câteva secunde, în care conspirațiile capătă audiențe uriașe și în care termenii istorici sunt transformați în arme politice, întrebarea de pe pereții muzeului rămâne actuală: Ai recunoaște antisemitismul dacă l-ai vedea?
La ieșire, îmi rămâne în minte imaginea unei încăperi pline de încălțăminte. Pantofii au supraviețuit oamenilor. Și, într-un fel, continuă să depună mărturii în locul lor.
