„Acum suntem doar tu și eu. Vom ieși de aici împreună”. Povestea lui Yarin, care și-a salvat sora din masacrul de la Nova și a stat ascuns ore întregi într-un tufiș

Pe 7 octombrie 2023, sute de participanți la un festival de muzică din sudul Israelului au fost uciși de atacatori înarmați, iar zeci au fost răpiți în Gaza. Yarin Hadida venise la festivalul Nova împreună cu sora lui, pentru prima dată. Când au început împușcăturile, cei doi au fugit printre câmpuri și s-au ascuns ore întregi într-un tufiș. Trei ani mai târziu, în timpul unei vizite a jurnaliștilor internaționali la Memorialul Holocaustului din Miami Beach, Yarin și-a spus pentru prima dată povestea în fața unui public. A cerut să nu fie fotografiat.

O noapte de muzică, urmată de sute de morți

Festivalul Nova, organizat în apropierea kibbutzului Re’im, în sudul Israelului, trebuia să fie o sărbătoare a muzicii electronice, a dansului și a libertății. Aproximativ 3.000 de oameni participau la eveniment. Mulți erau tineri care veniseră din diferite regiuni ale Israelului și din alte țări.

În dimineața zilei de 7 octombrie 2023, în jurul orei 6:30, muzica a fost întreruptă de alertele provocate de rachetele lansate din Fâșia Gaza. În aceeași dimineață, Hamas și alte grupări armate palestiniene au atacat localități, baze militare și zone civile din sudul Israelului.

La festival, participanții au început să fugă spre automobile, fără să știe că atacatorii înarmați se aflau deja pe drumurile din apropiere. Mașinile au fost atacate cu arme automate. Unii tineri au fost împușcați în timp ce încercau să fugă. Alții au fost uciși în adăposturi sau în câmpurile unde încercaseră să se ascundă.

Potrivit constatărilor ONU, 379 de persoane au fost ucise în zona festivalului și în locurile adiacente, dintre care cel puțin 364 erau participanți. Aproximativ 40 de persoane au fost răpite de acolo și duse în Gaza.

În întreaga zi de 7 octombrie, atacurile conduse de Hamas au provocat aproximativ 1.200 de morți în Israel și luarea a 251 de ostatici.

Yarin Hadida a fost unul dintre cei care au reușit să scape. Trei ani mai târziu, a decis să povestească pentru prima dată, în fața unui public, ce a trăit.

Prima mărturie, la trei ani de la atac

„Este prima dată când vorbesc în fața unui public”, le-a spus Yarin Hadida jurnaliștilor adunați la Memorialul Holocaustului din Miami Beach.

Era 7 octombrie 2026, ziua în care se împlineau trei ani de la atacurile Hamas asupra Israelului.

Yarin se afla în fața unor oameni veniți din mai multe țări, inclusiv din R. Moldova, participanți la un tur de presă în Statele Unite dedicat combaterii antisemitismului.

„Sunt puțin emoționat acum”, a mărturisit înainte de a începe, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Yarin poartă mustață. Părul des și creț îi atârnă pe umeri. Vocea îi tremură. 

Nu și-a prezentat experiența ca pe o poveste eroică. A vorbit despre muzică, despre sora lui, despre o țigară fumată în ultimele minute ale festivalului, despre mașinile distruse de gloanțe și despre orele petrecute într-un tufiș, în care nu avea voie nici măcar să se miște.

„Era prima dată când sora mea venea cu mine”

În seara de 6 octombrie 2023, Yarin a luat cina cu familia, apoi s-a pregătit să plece la festival. Îi plăcea muzica electronică. Mergea frecvent la petreceri și festivaluri. Dansul era una dintre bucuriile lui.

Sora lui se distra și ea la petreceri, dar nu mai fusese niciodată cu el la un astfel de festival. De data aceasta, au decis să meargă împreună. În mașină erau cinci persoane: Yarin, sora lui și trei prieteni. Au ajuns la festival, s-au întâlnit cu alți cunoscuți și au petrecut noaptea dansând.

„Ne-am distrat până la răsărit. Eram cu toții în fața scenei, dansam și râdeam.”

Odată cu lumina dimineții, Yarin a început să recunoască fețele oamenilor din jur. A întâlnit prieteni pe care îi știa de la alte petreceri. A fumat o țigară. Apoi a văzut rachetele.

Crescuse în sudul Israelului, unde alertele provocate de tirurile cu rachete nu erau o experiență necunoscută. Nu s-a panicat. „Era prima dată când vedeam chiar de unde veneau rachetele, în fața mea.”

A înțeles că festivalul urma să fie închis. Și-a terminat țigara, și-a luat rămas-bun de la oamenii din apropiere și s-a întors în zona de camping pentru a-și găsi sora și prietenii.

O ultimă îmbrățișare

Au început să-și caute mașina. Gardurile și ieșirile fuseseră deschise, iar organizarea obișnuită a parcării dispăruse în haos. După aproximativ zece minute, Yarin a găsit automobilul. 

Deși venise ca șofer, nu a vrut să conducă la plecare, deoarece consumase alcool. Își amintea avertismentul repetat de tatăl său: dacă poliția îl va prinde conducând după ce a băut, nu va veni să-l salveze de consecințe. Așa că sora lui a preluat volanul.

În coloana de mașini care încercau să iasă din festival, Yarin a recunoscut automobilul unui văr apropiat. Nici măcar nu știa că acesta se afla la Nova. I-a cerut surorii să oprească. Au coborât, s-au îmbrățișat cu vărul și au făcut o fotografie împreună.

Yarin i-a trimis locația la care intenționau să se întâlnească mai târziu, pentru a continua petrecerea. Vărul i-a sugerat să nu mai aștepte în coloană, ci să ocolească zona festivalului pe un drum prin câmp. Yarin a acceptat. S-au întors la mașină. Între timp, un prieten preluase volanul.Au pornit pe ruta indicată.

La un moment dat, uneia dintre tinerele aflate în mașină i s-a făcut rău. Au oprit. Yarin a coborât și a început să le arate celorlalți șoferi cum să treacă pe lângă mașina lor. Își amintește chipurile unui tânăr și ale unei tinere dintr-unul dintre automobile. Nu avea să-i mai vadă.

Melodia preferată, apoi împușcăturile

Câteva minute mai târziu, au pornit din nou. Yarin a dat muzica tare. A ales melodia lui preferată. 

După numai câteva zeci de secunde, a văzut ce se întâmpla cu mașinile care trecuseră înaintea lor. Geamurile se spărgeau sub rafalele de gloanțe.

„Era atât de aproape, încât, chiar și cu muzica la maximum, puteam auzi împușcăturile.”

Yarin a început să strige către prietenul de la volan să întoarcă. Au reușit să facă o întoarcere bruscă și au pornit înapoi spre festival.

Pe sensul de întoarcere nu era aglomerație. Ceilalți oameni, blocați încă în coloane, nu știau ce se întâmpla pe drum.

Când au ajuns din nou în zona festivalului, Yarin a coborât pentru a înțelege situația. Se auzeau în continuare arme automate.

„Am înțeles că nu mai erau doar rachetele cu care eram obișnuit. Era altceva.”

În apropiere se afla un polițist înarmat. Yarin își amintește că și acesta părea foarte speriat. Atunci a înțeles că nu putea aștepta ca altcineva să-i spună ce trebuie să facă.

„Am încetat să mai ascult toate zgomotele din jur și am început să mă ascult pe mine. Trebuia să-mi dau singur seama ce am de făcut.”

„Acum suntem doar tu și eu”

Au încercat din nou să se îndepărteze cu mașina. Dar în fața lor automobilele se opreau, iar oamenii fugeau. Yarin a decis că nu mai puteau continua pe drum.

A coborât împreună cu ceilalți și a început să caute o direcție în care să fugă. Au traversat un câmp.

La un moment dat, a observat că sora lui nu mai era lângă el. S-a întors. A văzut-o la pământ. Tânăra trecea printr-un atac puternic de panică și își arunca nisip peste corp.

Yarin s-a întors după ea, a apucat-o de mână și i-a vorbit. „Acum suntem doar tu și eu. Trebuie să lași deoparte tot ce știi și iubești. Trebuie să te concentrezi. Vom ieși de aici împreună, dar am nevoie să fii alături de mine.”

Au început să alerge din nou. Între timp, se despărțiseră de ceilalți prieteni din mașină. Nu știau unde se aflau.

Tufișul

Au ajuns într-o zonă cu pomi plantați în rânduri. Mai mulți oameni se refugiaseră acolo. Yarin a considerat că locul nu era suficient de sigur. A continuat să fugă împreună cu sora lui, spre o zonă cu vegetație sălbatică.

Căuta un loc în care să fie protejați din cât mai multe direcții. A găsit o mică vale, lângă un deal, și un tufiș mare. A decis să se ascundă acolo. O prietenă din grup i-a observat și s-a apropiat. 

Un alt prieten a hotărât să plece în căutarea familiei sale. Yarin nu l-a oprit. „I-am spus că îl iubesc și i-am urat noroc.”

În tufiș au rămas Yarin, sora lui și o prietenă. Înainte să intre, le-a dat câteva instrucțiuni. Să nu vorbească. Să nu se miște. Să încerce să respire cât mai discret. Apoi au așteptat.

Orele în care nu se mai auzeau oameni

Au stat ascunși cinci-șase ore, potrivit relatării lui Yarin. Fără să se ridice. Fără să știe dacă atacatorii se apropie. Fără să știe ce se întâmplase cu prietenii lor.

După atâtea ore de nemișcare, corpul începuse să-l doară. Membrele îi amorțeau. Dar mai greu de suportat era ceea ce auzea. La început, din depărtare se auzeau voci. Apoi, treptat, vocile au dispărut.

„La început auzeai oameni. Apoi nu mai auzeai oameni. Auzeai doar războiul.”

Împușcăturile continuau. Uneori era liniște deplină. Yarin spune că au existat momente în care s-a simțit desprins de propriul corp. Își amintește că a adormit de mai multe ori, deși împrejurările făceau somnul să pară imposibil.

„Nu avea sens în realitatea aceea, dar corpul știe mai bine.”

Nu știau cât mai trebuiau să aștepte.

„Tatăl meu este afară”

După aproximativ cinci ore, prietena ascunsă împreună cu ei a spus ceva ce Yarin a crezut inițial că este imposibil. Tatăl ei venise să o salveze.

„Am crezut că înnebunise. Nu mi se părea realist ca tatăl ei să fie acolo.”

Fata i-a arătat mesajele de pe telefon. Tatăl ei ajunsese în apropiere. Bărbatul locuia în regiune și cunoștea drumurile. Când aflase unde era fiica lui, plecase cu mașina personală pentru a o găsi.

Yarin își amintește cât de greu îi venea să creadă că un om intrase de bunăvoie într-o zonă atât de periculoasă pentru a-și salva copilul. În cele din urmă, au ieșit din ascunzătoare.

Yarin a mai chemat și un cuplu care se ascundea într-un tufiș din apropiere. Au urcat dealul și au ajuns la mașina tatălui fetei. Bărbatul i-a luat cu el.

Drumul spre casă

Au pornit pe drumuri secundare, încercând să iasă din zona atacurilor. La un moment dat, au întâlnit oameni înarmați care i-au confundat cu atacatorii și au îndreptat armele spre ei. Au reușit să explice că sunt israelieni.

Pe traseu a văzut mașini abandonate, oameni răniți și urmele violențelor. Au ajuns la o benzinărie unde se adunaseră numeroși supraviețuitori. Yarin își amintește că mulți dintre cei aflați acolo aveau răni la mâini, picioare și în alte părți ale corpului.

Au lăsat acolo cuplul salvat din apropierea tufișului și au continuat spre Patish, pentru a lua o altă prietenă care fugise pe jos până acolo.

Abia după aceea au pornit spre o zonă mai sigură. Pentru Yarin însă sentimentul că scăpase venise deja. Nu pentru că înțelegea tot ce se întâmplase. Ci pentru că sora lui era cu el.

„Tot ce îi cerusem lui Dumnezeu era să mă întorc cu sora mea. Într-un fel nebunesc, eram fericit. Eram în stare de șoc, dar fericit că reușisem.”

„Nici astăzi nu înțeleg pe deplin”

Primele imagini și înregistrări văzute pe drumul spre casă l-au făcut pe Yarin să înțeleagă cât de aproape fusese de moarte. Dar întregul dezastru era imposibil de cuprins.

„Chiar și după o lună, încă încercam să înțeleg unde fusesem.”

Trei ani mai târziu, spune că încă descoperă povești despre oameni care au trăit lucruri despre care nu au putut vorbi imediat. „Nici până astăzi nu simt că înțeleg pe deplin ce s-a întâmplat.”

Pentru el, tragedia nu se limitează la cei care au fost la festival. Se gândește și la oamenii care au plecat să-i salveze pe alții și nu s-au mai întors.

„Atacurile au atins fiecare casă din țara noastră”, spune Yarin.

„Eu sunt casa mea”

Întrebat ce simte atunci când vede manifestații în Europa în care sunt exprimate mesaje favorabile Hamas sau atacurilor, Yarin a spus că nu poate controla ce cred ceilalți și nici nu poate decide în locul lor de ce parte să se situeze. După ceea ce a trăit, încearcă să-și concentreze energia asupra propriei vieți.

„Eu îmi împărtășesc iubirea. Asta pot face.”

A vorbit și despre sentimentul de trădare rămas după atac și despre nevoia de a găsi siguranță în sine. „Am înțeles că eu sunt casa mea.”

Un loc construit pentru mărturiile celor care au supraviețuit

Yarin și-a spus povestea la Memorialul Holocaustului din Miami Beach, instituție inaugurată în 1990, la inițiativa supraviețuitorilor Holocaustului și a liderilor comunității evreiești locale.

Memorialul a fost conceput ca loc de comemorare pentru cei șase milioane de evrei uciși în timpul Holocaustului, inclusiv aproximativ un milion și jumătate de copii.

În centrul complexului se află un braț uriaș din bronz, ridicat spre cer, de care se agață siluete omenești. Monumentul a fost creat de artistul și arhitectul Kenneth Treister.

În martie 2026, memorialul a inaugurat un nou centru educațional, cu expoziții și tehnologii interactive pentru păstrarea mărturiilor supraviețuitorilor. De la deschiderea sa, complexul a primit milioane de vizitatori.

La memorial au fost înscrise și numele celor uciși în atacurile din 7 octombrie 2023, alături de numele victimelor Holocaustului.