„Am îmbrăcat halatele noastre albe și strigam: „Unu, doi, medicina e cu voi!”. Mărturiile unui medic stabilit în Italia, despre 7 aprilie 2009

Alina Puica a plecat din R. Moldova în anul 2010. Înainte de asta însă, a fost unul din numeroșii tineri care au ieșit în stradă în 2009, ca să conteste rezultatele alegerilor de atunci și să ceară o schimbare. Ulterior, dezamăgită de ceea ce îi oferea R. Moldova, a decis să plece în Italia, unde, în prezent, activează în calitate de medic. 

ZdG a discutat cu ea despre 7 aprilie 2009, medicină și cum e să o iei de la capăt într-o altă țară.

• Ce vă amintiți despre 7 aprilie 2009? 
• Primul lucru care mi-l amintesc e că era o zi călduță de primăvară și trebuia să merg la universitate. Se vorbea mult despre fraudarea alegerilor… Dimineața, soțul m-a adus la universitate  – USMF, blocul central. Înainte de a pleca, mi-a zis: „Să nu-ți dea prin cap să te duci la protest. Eu pe tine te cunosc…” Țin minte și azi cum a sunat vocea lui apăsată și un pic dojenitoare. El mergea la muncă – lucra atunci la o bancă, în centrul orașului. Probabil, a presimțit el ceva și a încercat să mă protejeze, într-un fel. Sigur că eu nu l-am ascultat. Am luat frumușel și am ieșit tot torentul la protest. Am pregătit tricolorul, cineva îl avea cu sine – ne-am luat pancartele și strigam din toți plămânii: „Unu, doi, medicina e cu voi!”. Am stat câteva ore așa. Era multă lume, gălăgie și haos. Între timp, prietena cu care eram pe acolo a spus că pleacă acasă, pentru că era pe tocuri și o dureau picioarele. Eu am zis că mai rămân. La aproximativ jumătate de oră după ce plecase ea, a început totul. Poliție, fum, bâte, urlete și mulți din colegii mei pe jos. Nu se uitau dacă e bătrân sau tânăr, trăgeau cu bâtele în noi. Era un haos total. Nici nu puteai vedea pe unde calci. Îmi pierdusem un pantof, la un moment dat. Bine că mi l-a dat cineva, dar vă jur că nu m-aș fi întors după el. Pe la Catedrală, țin minte că am și sărit prin tufele de acolo, așa cum eram în fustă. Reușisem cumva să prind un maxi-taxi, deși era plin ochi și să ajung acasă. Aveam zeci de apeluri pierdute de la ai mei, deși ei nu știau că eu am fost acolo.

• Ce au zis cei din familie, când au aflat că v-ați dus în Piață? 
• Cel mai mult s-a supărat soțul. Mi-a zis doar atât: „și dacă se termina altfel?” Părinților si socrilor le-am spus abia peste ani că eu am fost acolo. Soțul a fost supărat câteva zile, apoi i-a trecut. El împărtășea aceleași principii și idei cu mine, doar că avea mai multe restricții în a se exterioriza. Eu, însă, voiam un viitor frumos și luminos pentru noi, cei tineri. Nu am reușit. Dar, cred că și eșecul este un răspuns. 

• După ce s-a întâmplat atunci, ați mai discutat cu colegii, ca să înțelegeți ce s-a petrecut cu fiecare?
• Următoarele zile, da, fiecare cu istoria lui… Eram cu toții speriați. Încă mult timp, am rămas speriați și foarte dezamăgiți. 

• Credeți că 7 aprilie a fost un motiv pentru care mulți dintre colegii dvs. de la medicină au decis să plece din țară? Este acesta un motiv și pentru care ați plecat dvs.? 
• Indirect, da. În R. Moldova trebuiau schimbări în mai multe domenii. Trebuiau și trebuiesc încă. În medicină, învățământ, cultură, în tot. Nu ne-au lăsat să o facem noi. Au rămas ei, cumătrii și finii și conduc o țară sau, mă rog, ceea ce a rămas din ea. Eu am plecat pentru că știam că trebuie să muncesc și să obțin singură ceea de ce am nevoie. 

• În ce an ați plecat? A fost dificil să o luați în Italia de la capăt? 
• Locurile de muncă în țară erau puține și mizer plătite. Am plecat în 2010. Firește, nu a fost ușor. Eu nu voiam să plec, eu încă speram la niște schimbări. Soțul zicea, inițial, să mergem în Canada. Franceza o cunoșteam bine amândoi… Eu m-am opus, e totuși alt capăt de lume. Părinții mei erau în Italia și am ales să mergem acolo. Acum, în august, avem jubileu – 10 ani de când am plecat de acasă. Începuturile au fost grele, mai ales că plecasem cu jumătate de suflet. Cealaltă jumătate a rămas acasă. Ei bine, peste ani, pot spune că eu m-am recuperat. Am sufletul întreg aici. Am o țară care mă ajută, mă susține, mă instruiește. Și e alta decât țara mea de baștină. Aici, vine ca o mănușă vorba ceea: nu-i mamă cine te naște, e mamă cine te iubește și te îngrijește. 

• Cât de repede ați reușit să găsiți acolo un post de muncă? 
• Am învățat aici 1,5 ani și mi-am echivalat diploma de licența. După ce trecusem examenul de stat în februarie, prin aprilie deja eram angajată la primul meu post de muncă. Aici ești medic, și e corect așa – după universitate, nu după ani de studii și rezidențiat. Și aici învață lumea, și încă mult, doar că are posibilitatea să lucreze imediat după universitate. Apoi, sunt și alte salarii. Am o prietenă care a rămas la Chișinău, e medic la Urgențe și știu că muncește enorm, dar salariul ei lunar este echivalent cu trei gărzi de-ale mele.  

• 

• 

• Cum munciți în această perioadă, dificilă pentru multe state, dar îndeosebi pentru Italia? 
• Este epuizant. Facem gărzi de 12 ore, sau în cel mai bun caz, de 8 ore. Zilele trecute, am făcut 8 ore fără sa beau apă și să merg la baie. Aici, sistemul de sănătate e bine organizat, dar nimeni nu se aștepta la ceea ce se petrece acum. Îmi permit să cred că Italia va face față și se va ridica din genunchi. Da, cu multe victime, din păcate, printre care și colegi de-ai noștri, dar se muncește non-stop, 7/7, deja de cinci săptămâni și putem spera că așa, totuși, vom reuși. 

• Cât de echipați sunt medicii din Italia și cum își mențin moralul in această perioadă?
• Sunt echipați la nivel corespunzător. Se mai plânge câte unul că nu-i ajunge mască din cea mai performantă sau că vrea echipament extra, dar nu știu ei cum sunt echipați cei din Moldova. Dacă ar ști, nu ar mai zice nimic. Avem costume, măști ochelari de protecție, gel dezinfectant. Totodată, eu am învățat de la medicii italieni, care-și fac munca cu foarte multă dăruire și devotament, că nu există „nu vreau să mă duc în zona roșie, pentru că e periculos”, că nu există „îmi dau demisia, pentru că nu avem echipament sau nu avem salariu de luni de zile”. Aici, așa probleme nu avem, pentru că ei știu a cere ce le trebuie. Aici, a fi medic înseamnă a fi în prima linie și a ajuta oamenii, și nu a aștepta poate astăzi vine cineva cu ceva în plic, ca să am ce mânca mâine. Suntem epuizați fizic, dar cu inima împăcată că facem tot ce putem pentru a lupta cu virusul.