O regizoare din R. Moldova a câștigat Ursul de Aur la Berlinale pentru scurtmetraj. Olga Lucovnicova își spune propria poveste de victimă a unei agresiuni sexuale
Lumea cinematografiei europene a fost șocată de o poveste de peste Prut. În filmul „Nanu Tudor”, declarat joi câștigător al Ursului de Aur la scurtmetraj, regizoarea Olga Lucovnicova, 29 de ani, își spune propria poveste de victimă a unei agresiuni sexuale.
Atunci când avea 9 ani și locuia în Republica Moldova, a fost abuzată sexual de unchiul ei, fiind dezbrăcată, atinsă și pusă să-și masturbeze abuzatorul. Cu camera în mână, după 20 de ani, femeia îl confruntă în filmul documentar pe abuzator, iar unchiul recunoaște, dar îi spune că i-a făcut un bine, lăsând-o „cinstită”, scrie Libertatea.
Olga Lucovnicova nu a spus nimănui nimic până când, plecată din țară pentru a deveni regizor, s-a hotărât să revină după 20 de ani, să-și confrunte agresorul și să facă un film.
Pretutindeni în lumea civilizată, abuz sexual nu înseamnă doar viol, ci și exploatarea prin atingeri, „îmbrățișări” fără ca persoana să-și dea consimțământul sau fără să aibă vârsta consimțământului. Pe când avea 9 ani, exact asta i s-a întâmplat Olgăi.
Primul cadru din „Nanu Tudor”, o coproducție Belgia-Portugalia-Olanda, înfățișează un bărbat pe care aparatul de filmat îl vede, prin perdeaua fluturândă a ușii, odihnindu-se în pat. Nu știm cine e bărbatul, nu știm despre ce e filmul. O fi despre mama regizoarei care a fost la muncă în Spania și care spune că tot Moldova e mai frumoasă? O fi despre regizoarea care a revenit acasă? Cine e bărbatul la care aparatul de filmat tot revine, ba spionându-l prin perdeaua de la ușă, ba privindu-l frontal când, tras la patru ace, își face de lucru cu telefonul mobil? Pare impenetrabil. Apoi poza unui tânăr cu o fetiță în brațe și din off începe discuția.
În aproape tot filmul, textul și imaginea vin din surse separate. Discuția revelatoare cu unchiul abuzator în care minimalizează faptele și încearcă să întoarcă vina asupra nepoatei se aude în timp ce pe ecran vezi ba o omidă înaintând pe o pătură movulie, ba un perete crăpat, ba un păianjen învăluind victima, ba un buchet de mușețel pus la uscat. Un fel de a spune că e infinit de greu să privești rănile în față, că oroarea e încă atât de mare încât fetița de 9 ani trebuie să se protejeze. Și peste imaginile acestea benigne cu insecte și flori de mușețel sau cu figurile flou ale rudelor la masă vin cuvintele unchiului.
„Păi ce rău ți-am făcut eu ție? Că mă jucam cu tine, te strângeam?”
-Ce? Mi-am bătut joc de tine?
-Da, eu cred că da.
-Nu… Olea, tu vorbești treburi. (…) Sunt păcate care se iartă, dar sunt păcate care nu se iartă.
-Da, eu nu vă pot ierta.
-Tu nu mă poți ierta? Ei, da! Atunci îți iei mai multe păcate. Nici pe tine n-are să te ierte nimeni.
-Nu cred că ăsta e păcat care se iartă.
-Ăsta nu-i păcat. Ăsta nu-i păcat deloc. Păi ce rău ți-am făcut eu ție? Că mă jucam cu tine, te strângeam? (…) Eu, dacă aș fi fost un om rău, apăi eu poate că făceam și o prostie cu tine, dar n-am făcut.
-Făceați, mă dezbrăcați goală.
-Ei, te dezbrăcai tu singură, nu te dezbrăcam eu. (…) Păcătos e dacă o dezbraci, te urci și o dregi cu de-a sila. Violare, sau cum se mai numește. Dar când te joci, ce păcat e?”
Nimeni din familie nu a știut că, atunci când toți erau la câmp, unchiul spunea că-l doare inima și rămânea cu Olea acasă făcând lucruri pe care fetița nu le înțelegea.
(…) Când a primit vestea că a câștigat la Berlin, tânăra regizoare a spus că s-a decis greu să facă filmul și că membrii familiei extinse au încercat s-o convingă să lase lucrurile sub covor. Mama și tata au fost însă lângă ea.
„La 9 ani nu înțelegeam că acest comportament al lui era nepotrivit, dar el a lăsat o amprentă asupra mea. Nu le-am spus nimic părinților pentru că nu știam că aceste lucruri erau rele. De atunci nu am mai intrat niciodată în acea casă fără mama, îmi era frică. După 20 de ani de tăcere, am îndrăznit să-i pun unchiului niște întrebări despre trecut”, spune Olea.
Olga Lucovnicova e regizoare de film născută în Republica Moldova și stabilită în Belgia. A studiat filmul la Academia de Muzică, Teatru și Arte Frumoase din Moldova, precum și documentarul la DOC NOMADS, un program de master Erasmus Mundus, oferit de trei universități din Portugalia, Ungaria și Belgia. Unul din primele filme ale sale, „Nu te iubesc, moarte…” (2015), a luat Premiul pentru cel mai bun film moldovenesc la a XIII-a ediție a Festivalului Cronograf. „Nanu Tudor” a primit recent Wildcard Award din partea Flanders Audiovisual Fund.
