Principală  —  IMPORTANTE   —   Amintiri din infern: „Noi am…

Amintiri din infern: „Noi am fost la Cernibîl, dar de acolo încă nu ne-am întors”

Am construit calea ferată spre reactor. Traversele le duceam în brațe noi, ostașii”, ”Când am născut al doilea copil, nu încetam să întreb medicii dacă e sănătos”, „De două ori ne-au dat câte o linguriță cu iod”, „Am dus pe mâini sicriele a 18 cernobîliști”, „Atomul pașnic, ieșit de sub control, reprezintă un mare pericol.”

În cei 36 de ani, câți au trecut de la catastrofa nucleară de la Cernobîl, cei care au participat la lichidarea consecințelor acelui dezastru au trăit, zi de zi, clipă de clipă, cu amintirile despre ceea ce le-a fost dat să suporte. În ajun de 26 aprilie, patru dintre participanți și-au împărtășit gândurile cu ZdG.

Cimitire uitate la Cernobîl

La 26 aprilie 1986, s-a produs o catastrofă nucleară pe care autoritățile sovietice de atunci au încercat să o camufleze timp de mai multe zile, dar nu au reușit, deoarece impactul radiației emanate de la reactorul accidentat s-a dovedit a fi foarte puternic. Potrivit studiilor ulterioare, acest accident este calificat drept cel mai grav din istoria energiei nucleare. Atunci, dar și mult timp după aceea, norul radioactiv a purtat particule periculoase pentru viață spre vestul URSS, ajungând din Europa până în zonele de est ale Americii de Nord.

La lichidarea consecințelor catastrofei de la Cernobîl au participat în special persoane înrolate în rândul Armatei Sovietice, dar și persoane neînrolate, printre acestea fiind medici, artiști sau militari în rezervă.

Din Moldova Sovietică de atunci, la lichidarea consecințelor avariei de la Cernobîl au participat în jur de 3550 de persoane. Până în prezent, circa 1200 dintre aceștia au decedat, în special din cauza unor maladii incurabile. Potrivit Uniunii „Cernobîl”, dintre cei rămași în viață, 90% au diverse grade de invaliditate. Peste 1745 de copii, urmași ai cernobîliştilor, au „moștenit” maladii grave de la părinţii lor.

Vocile lichidatorilor consecințelor catastrofei de la Cernobîl

Când respiram, sesizam un gust metalic… Atât”

Andrei Vicolaș, colonel în rezervă, vicepreședinte al Uniunii „Cernobîl” din R. Moldova

Andrei Vicolaș

Eram militar și am ajuns acolo în cadrul grupului operativ care monitoriza cum sunt asigurați cu echipament participanții la lichidarea consecințelor avariei de la Cernobîl. În cele două luni de zile cât m-am aflat acolo, am vizitat toate unitățile militare dislocate în rază de 30 de km de la Cernobîl. Când am aterizat la Cernobîl, am văzut o priveliște înspăimântătoare. Oameni echipați cu măști de tifon, toți implicați în munci complicate. În unitățile militare din zona de 30 de km am văzut un dezastru adevărat. Fiecare se proteja cum putea, știind că e imposibil să speli sau să înlături complet praful radioactiv de pe haine și de pe corp. Radiația ionizantă e extrem de penetrantă, nu reușești să te aperi de ea, iar atunci aceasta era pretutindeni – în aer, pe corpurile noastre, pe suprafețele din jur. În acele condiții, niciun fel de echipament nu ne putea salva. Acolo unde nivelul de radiație era foarte mare, rezistam doar câteva minute, fiind imposibil să rămâi mai mult timp, mai ales că noi aflasem deja că doza mărită de radiație provoacă boala actinică și asta era marea frică a tuturor. Da, radiația nu miroase, nu se vede, nu se simte. Doar când respiram, sesizam un gust metalic… Atât.

A fost o perioadă extrem de grea. Lucram câte 12 ore, în condiții dure… Atmosfera era greu de suportat. Mereu eram supuși pericolului de îmbolnăvire, adevăratele consecințe ale iradierii fiind necunoscute pentru mulți participanți la lichidarea consecințelor acelei avarii. Atunci, nimeni nu întreba dacă ești rus, ucrainean sau moldovean. Pericolul i-a unit pe toți…

Publicitate
Publicitate

Radiația ionizantă se răspândește foarte repede. Îmi amintesc, atunci, în 1986, din zonele afectate au fost evacuați mii de locuitori. Și la noi, în Moldova, au ajuns vreo 300 de familii, dintre ei, vreo 50 de persoane au rămas aici… Unii au decedat de mult, alții au plecat prin alte republici ex-sovietice. Nu cred că ei au fost o sursă de contaminare, dar obiectele, hainele cu care erau îmbrăcați, ar fi trebuit să fie nimicite. Cel puțin asta am făcut noi, când am ieșit din zona contaminată și ne-am pornit spre casă. La Cernobîl erau locuri speciale în care se îngropau aceste lucruri, „moghilniki” (locuri de înhumare – n.r.). Oricât prelucrezi aceste lucruri, ele nu mai pot fi folosite. Știu că mai mult metal din zona contaminată, mijloace de transport, utilaje ajunseseră și la Uzina metalurgică din Rîbnița, unde erau prelucrate. Din această cauză, au fost multe probleme, până prin anii 2000. De fapt, nu exclud că nici acum problemele nu sunt epuizate. Cine controlează azi metalul uzat care ajunge la acea uzină?

La revenire, am simțit pe propria piele ce a însemnat cu adevărat acea misiune. Am avut o intervenție chirurgicală serioasă la stomac. Rămășițele ionizante, acumulate în organism, mi-au dat de știre periodic. E demonstrat că acestea nu se elimină din organism pe parcursul întregii vieți. Toți care au activat acolo au fost supuși acestei radiații periculoase. Astăzi, 90% dintre participanți sunt persoane cu dizabilități de diferite grade. Și eu, la fel. Dacă la început decedau câte 100 de persoane, timp de 5 ani, acum decedează și mai mulți… Numărul lor crește în progresie geometrică.

… Nu am mai revenit și nu recomand nimănui să ajungă acolo. Chiar ultimele evenimente au demonstrat că pericolul persistă. Pământul, pădurea, imașurile, toate rămân contaminate.

Sănătatea e cea mai mare problemă. Fiecare are maladii de care nu poate scăpa. Cum să ne menținem sănătatea, în condițiile în care necesităm tot mai multe intervenții medicale? Și pandemia ne-a obosit. Organismul era slăbit, imunitatea redusă, greu de suportat îmbolnăvirile. În fiecare săptămână decedează cineva, iar media de viață a celor care s-au aflat acolo nu depășește 60 de ani. Au fost decese și la 40-50 de ani. Medicii confirmă că maladiile noastre sunt din cauza inhalării radiației ionizante. Mai avem o problemă – copiii care s-au născut – 1745, mulți dintre ei suferă de diferite maladii. Vreo 40 au devenit invalizi, alții au decedat la vârstă fragedă. Consecințele se transmit. Acum sunt luați la evidență și nepoții lor. Dacă la avarie s-ar fi intervenit mai devreme, poate situația era alta, dar, în 1986, s-a încercat camuflarea adevărului. Lumea a aflat din surse externe, pe când sovieticii vorbeau despre un mic accident.

În legătură cu războiul din Ucraina, mulți dintre lichidatori, când au auzit că sunt probleme la Cernobîl, erau gata să plece încolo, ca să ajute, pentru a opri contaminarea cu radiație ionizată. Cei care au trecut pe acolo cunosc ce riscuri există. Combustibilul radioactiv care a rămas în reactoare nu a fost eliminat, din această cauză nu există garanții că acest pericol nu se va repeta. Sacrificiile au fost singurele care au blocat răspândirea rămășițelor radioactive în lume. Și construcția sarcofagului a blocat răspândirea, deși rămășițele radioactive se distrug pe căi naturale timp de zeci de mii de ani.

Lecția? Atomul pașnic, ieșit de sub control, reprezintă un mare pericol. Faptul că centralele atomice dau energie electrică mai ieftină nu înseamnă că nu ne paște pericolul unor catastrofe nucleare cu consecințe dezastruoase. Un atac nuclear ar însemna o sentință ca omenirea să dispară de pe glob.

Foto – Erwin Zwaan

În urma catastrofei de la Cernibîl, de la 26 aprilie 1986, circa 6,6 milioane de oameni au fost expuși radiațiilor.

În doar două zile, norul din particule radioactive, de 200 de ori mai puternic decât bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, acoperea nordul Europei.

Abia peste 36 de ore de la dezastru încep evacuările din zona contaminată, întinsă pe o suprafață de 2600 de km pătrați.

Studiile științifice arată că, în urma avariei de la Cernobîl, au murit circa 1 milion de oameni, preponderent din cauza maladiilor oncologice.

În livretul militar ni s-a scris că am fost acolo foarte puțin timp, deși am fost nouă luni de zile la Cernobîl”

Oleg Balaban, inspector fiscal, Șoldănești

Oleg Balaban

Eram înrolat în Armata Sovietică. Îmi făceam serviciul militar la Odesa, în trupele interne. Aveam 19 ani. Ne-au transportat pe toți în regiunea Kiev. Fiind ostași în termen, nu am avut de ales. Am fost acolo timp de nouă luni de zile. Primele șase luni eram în perimetrul de 30 de km, iar ultimele trei luni eram chiar în raza Centralei de la Cernobîl. Purtam măști de unică folosință, în dotare aveam un dozator care măsura nivelul radioactiv. Îl transmiteam o dată la două săptămâni în laborator, dar niciodată nu ni s-au comunicat rezultatele. În livretul militar ni s-a scris că am fost acolo foarte puțin timp, deși am fost nouă luni de zile la Cernobîl. Încercau să camufleze realitățile.

Când am revenit, mi-am continuat studiile la Universitatea Agrară. Eu, fiind foarte tânăr atunci, am suportat mai ușor consecințele. Am dureri de cap, dar acestea sunt suportabile, pe când alți participanți au probleme mai severe. Contează și starea generală de sănătate, și imunitatea.

Inițial, eram 19 persoane, acum suntem 10. Chiar duminica trecută l-am petrecut pe ultimul drum pe Ion Cojocari, din Cotiujenii-Mari. Oamenii se sting și pleacă fără a găsi vreun răspuns la întrebarea de ce au devenit victimele acelei catastrofe nucleare.

Majoritatea au dureri de cap, e afectată glanda tiroidă… Mereu au nevoie de asistență medicală. Cei care au fost pe la Cernobîl, toți sunt cu grade de invaliditate.

Eu sunt singurul care sunt angajat în câmpul muncii.

Amenințările cu un posibil atac nuclear, în legătură cu războiul din Ucraina? Ce să zic despre ele? Eu sunt optimist și mă gândesc că nu vor ajunge până la asta. Eu nu cred că cei care pot activa butonul nuclear nu cunosc că aceasta ar însemna dispariția vieții pe pământ. Totul va fi distrus… Nu va rezista nimeni în astfel de condiții.

Marșurile de la 26 aprilie nu vor mai putea avea loc, pentru că participanții sunt tot mai slăbiți”

Ludmila Belonoșca, fostă solistă a formației „Acord”, Ocnița

Ludmila Belonoșca

Formația „Acord” a fost delegată într-un turneu la Cernobîl. Când am plecat încolo, am executat ordinul Ministerului Culturii. Mă întrebasem atunci dacă e sau nu cazul să plec, dar ordinele nu se discutau – se executau. Așa am plecat.Eram doar două femei în grup. Ne-au cazat într-o școală. Țin minte că mereu ne spălam cu apă minerală. Am fost preveniți ca, în scenă, să nu facem nicio mișcare, niciun gest, ca să nu se ridice praful radioactiv și să ne afecteze. Din prima zi, mi s-a așezat vocea și am crezut că nu mai reușesc să particip la spectacole, dar am găsit energie și puteri să nu cedez. Spectatorii erau militari care participau la lichidarea consecințelor avariei de la Cernobîl. De fapt, acolo majoritatea erau militari. Urmăream spectatorii din scenă și descopeream fețele lor chinuite… Le cântam „Melancolie”, muzică blues, interpretam lucrări apreciate pe atunci. Era februarie, era foarte frig. Ca și protecție, purtam la piept un dispozitiv în care erau niște pastiluțe care absorbeau sau respingeau radiația. Verificările confirmau că nivelul radioactiv era foarte ridicat.

Lichidarea consecințelor însemna îngroparea obiectelor contaminate. Am urmărit chiar cum era distrusă și îngropată o coloană formată din 30 de automobile noi. Militarul care ne însoțea s-a exprimat: „Sărmanul pământ, cine știe cum va suporta peste ani acest dezastru”. Se distrugea totul, nimic nu mai putea fi salvat.

Îmi amintesc o căruță, câțiva bătrâni în ea, alții mergând din urmă. Militarul ne povestea că bătrânii, după evacuare, reveneau ca să moară la locul lor de baștină… Nu ne dădeam seama ce se întâmplă acolo cu-adevărat. Am venit și eu încărcată cu hăinuțe pentru fiica mea micuță, cu dulciuri și jucării. Când plecam acasă, autocarul a fost testat, toate bagajele. Voiam foarte mult acasă.

Am un fecior născut după Cernobîl. Cea mai grea perioadă a fost perioada în care eram însărcinată cu el. Auzisem deja că mulți participanți la lichidarea consecințelor nasc copii bolnavi și am avut emoții foarte mari. Când am născut, nu încetam să întreb medicii dacă e totul în regulă cu copilul meu. Am riscat foarte mult.

Din cei 33 de membri ai ansamblului nostru mai sunt în viață doar 20. Cei cu probleme mai serioase au decedat anul trecut… În fiecare an tot mai puțini vin la evenimentele de comemorare. Și în acest an ne-am dat întâlnire la monumentul înălțat în memoria victimelor acelui dezastru. E din piatră de Cosăuți, iar în partea de sus are un atom din metal. Cred că tradiționalele marșuri de la 26 aprilie nu vor mai putea avea loc, pentru că distanța e mare, iar participanții sunt tot mai slăbiți.

După Cernobîl, ca după un război, am început a prețui mai mult sănătatea, omenia. Consecințele le-am simțit din primii ani. Aveam dureri de cap… Astăzi suntem recunoscători că suntem tratați în condiții bune, avem bilete în fiecare an la sanatorii. Fiecare primește în dependență de problemele de sănătate pe care le are.

Nu am mai revenit acolo, dar când vizionăm vreun film sau reportaj, recunosc fiecare imagine. Nimic nu s-a șters din memorie, nici chiar sunetele scrânciobului care îmi răsună în urechi asemeni unui plâns de copil.

Foto Erwin Zwaan

Am dus pe mâini sicriele a 18 cernobîliști”

Vasile Alexandrov, pedagog fizică și discipline tehnice, Dondușeni

Eram ostaș în Armata Sovietică. Eram la Cernigov, unul dintre cele mai bombardate orașe în aceste zile de război în Ucraina. La acele timpuri, în aprilie 1986, zilnic, fiind sergent, mergeam cu ostașii mei în misiune până la poligon. Învățam cum să construim poduri de cale ferată pentru trenuri. Ne pregăteam de demobilizare. La 26 aprilie, am auzit cum vorbeau niște ofițeri că noaptea fuseseră la pescuit la Pripeati. Atunci când pescuiau, s-a și produs acel incendiu. La 27 aprilie, am auzit informația mai desfășurată și am văzut elicoptere care, probabil, făceau măsurări… Așa a continuat până la 2 mai, când oficial s-a anunțat despre ce s-a întâmplat. Se vede că au așteptat ca lumea să sărbătorească 1 mai, după care să dea noutatea. După anunțul oficial, am fost duși lângă Cernobîl, unde am construit calea ferată spre reactor. Ulterior, a fost instalată o macara de 150 de metri și a fost construit acel sarcofag. Acolo am muncit. Traversele de cale ferată noi, ostașii, le duceam în brațe…

Un sergent avea un dozimetru. Acele arătau doză maximă. Atâta radiație am inhalat. Alt dozimetru nu am avut. Nu s-au mai făcut investigații, verificări de sănătate. „. Am avut un singur respirator, din burete, folosit ca să oprească praful radioactiv. În mai-iunie, am terminat construcția acelui segment de cale ferată.

Când nu mai puteam munci, ne-au eliberat și am revenit acasă. Părinților nu le-am spus unde am fost… Când a aflat, mai târziu, mama a plâns. Tot atunci m-am internat la Spitalul Republican. Aveam ulcere în interior… Timp de vreo 10 ani am făcut numeroase tratamente prin spitale, sanatorii. Acum sunt operat de cancer. Am mai fost o dată, în 2016… În tot acest răstimp, în mediu, am înghițit peste 30 de mii de pastile și am primit peste 300 de litri de perfuzii…

Noi am fost la Cernobîl, dar de acolo încă nu ne-am întors. Suntem acolo în continuare. Am ridicat un monument pe care sunt instalate două plăci cu numele celor vii și cu numele celor decedați. 25 sunt vii și 24 – decedați. Trist, dar adevărat: am dus pe mâini sicriele a 18 cernobîliști.

Amenințările Rusiei legate de un posibil atac nuclear în condițiile războiului din Ucraina demonstrează că autoritățile acestei țări, de mare calibru, au devenit un dezmăț. Un singur om nu poate tasta acel buton. E o joacă a forțelor malefice.

Date mai puțin cunoscute despre Cernobîl

  • Cinci milioane de persoane din Ucraina, Belarus și Rusia trăiesc și azi în zone recunoscute drept contaminate. Conform OMS, efectele dezastrului nuclear de la Cernobîl pot duce la încă 9.000 de decese.
  • Zece reactoare asemeni celui folosit în 1986 sunt operaționale și azi în Rusia. Oamenii din aceste zone constant sunt expuși la doze ridicate de radiații.
  • Cantitatea de radiații eliberată în 1986 era de cel puțin 100 de ori mai mare decât cea eliberată de bombele atomice de la Nagasaki și Hiroshima.
  • Ploi radioactive au fost înregistrate până și în Irlanda.
  • Animalele care trăiesc în zona de excludere din jurul Cernobîlului manifestă o rată mai mare a mortalității, un număr crescut de mutații genetice și o rată redusă de înmulțire.
  • Pădurea din zonă este numită „pădurea roșie”, radiațiile imprimându-i o nuanță puternic roșcată. Prîpeat este un oraș contaminat și va rămâne abandonat, deoarece plutoniul are nevoie de peste 24.000 de ani pentru a-și reduce intensitatea.
  • Suedia a fost prima țară care a informat lumea despre dezastru, în timp ce URSS a decis, la început, să țină în secret știrea despre explozie.
  • În zonele contaminate, Cernobîlul afectează complex viețile oamenilor, radiația aflându-se în mâncarea lor, în laptele și în apa pe care le consumă, în școli, parcuri, terenuri de joacă, în lemnul folosit pentru încălzire.
    SURSA: greenpeace.org
    Pentru conformitate, Aneta Grosu

Publicitate
Publicitate