SONDAJ 7 Aprilie 2009: lecții învățate și neînvățate
Pe 7 aprilie 2009 lumea a ieșit în stradă să-și apere drepturile și libertățile politice, după ce comuniștii fraudaseră alegerile parlamentare. Protestatarii au cerut PCRM să plece de la guvernare. „Vrem anticipate!”, au scandat miile de oameni adunați la Parlament și Președinție. Autoritățile au intervenit în forță, utilizând poliția, securitatea și comandouri de mercenari deghizați. Au urmat zile și luni de teroare, comisariatele de poliție fiind transformate în lagăre ale terorii și morții.
7 Aprilie 2009: lecții învățate și neînvățate
Ludmila Popovici, directoare executivă, RCTV „Memoria”
Ce a fost 7 aprilie 2009? Un protest pașnic, urmat de o teroare în masă, bine dirijată din cele mai înalte cabinete… Crimele, vânătoarea de tineri, tortura din comisariatele de poliție au fost mai apoi bine camuflate de pretinse „comisii” și „rapoarte”… Au urmat ani grei pentru RCTV „Memoria”, cu presiuni și cu scoaterea din competițiile pentru finanțare. Victimele din 7 aprilie 2009 și familiile lor au fost reduse la tăcere. Marea lor majoritate au plecat din țară. Între timp, s-a modificat legislația, dar fără de rost. S-au tărăgănat cazurile prin instanțe, astfel încât accesul la justiție să fie unul anevoios și descurajator pentru victime. S-a creat și o „Comisie pentru identificarea victimelor din 7 aprilie”. Dar, din cele peste 500 de persoane care au primit compensații din partea statului, doar vreo sută au fost dintre cei torturați prin comisariatele de poliție. Ceilalți peste 400 au fost carabinieri și polițiști. Reprezentanții puterii de atunci au știut cum să-și ascundă urmele, cum să camufleze crimele, cum să scoată basma curată torționarii. Nimeni nu a fost pedepsit. Astăzi asistăm la altfel de „proteste”, care au drept scut și foști „veterani ai structurilor de forță”, printre care și unii care încă mai au pe mâini sângele victimelor din 7 aprilie 2009.
Ilie Chirtoacă, director executiv, Centrul de Resurse Juridice
Deși evenimentele din 7 aprilie 2009 au fost condamnate de comunitatea internațională, la 14 ani distanță, practic nimeni dintre cei responsabili de violențe nu a fost sancționat acceptabil și proporțional răspunderii. Termenii de prescripție au expirat, iar funcționarii responsabili au scăpat basma curată, unii chiar fiind promovați. Unde s-a greșit în raport cu victimele acelor evenimente? În primul rând, forțele de ordine au utilizat forța excesivă împotriva manifestanților pașnici, ceea ce a dus la pierderi de vieți omenești și răniți, traume fizice și psihologice care nu se vindecă ușor, nici în timp. În al doilea rând, alegerile au fost supuse unor fraude, autoritățile ignorând libertatea de exprimare, libertatea de întrunire și cel mai important, dreptul de a alege al cetățenilor. Cel mai grav însă este că victimele nu au avut parte de un remediu efectiv. Chiar și peste 14 ani, e important să aflăm adevărul, inclusiv pentru a nu admite situații similare în viitor.
Nicoleta Hriplivîi Caminschi, avocată, Promo-Lex
Deși din aprilie 2009 s-au schimbat mai multe guverne, întrebarea rămâne: cine se face vinovat de faptul că un protest pașnic s-a transformat într-o acțiune de violență, de actele de tortură la care au fost supuși sute de tineri în comisariate și când vor fi trași la răspundere cei responsabili?! În 2021 Comitetul ONU împotriva Torturii (UN CAT) a formulat o serie de întrebări Guvernului R. Moldova cu referire la evenimentele din 7 aprilie 2009 și a solicitat informații privind măsurile întreprinse în vederea investigării celor 108 plângeri pe marginea violențelor postelectorale din 7 aprilie 2009. La 5 octombrie 2022 R. Moldova a oferit informația solicitată de CAT, potrivit căreia au fost deschise 71 de dosare penale pe tortură, depășirea atribuțiilor de serviciu și pe alte categorii de infracțiuni. Ulterior, 10 dosare au fost clasate, fiind încetat procesul penal, iar în alte 30 de dosare procurorii au dispus suspendarea urmăririi penale pe motiv că nu fuseseră identificate persoanele pentru a fi puse sub acuzare. În judecată au fost trimise 27 de dosare penale. Sentințe de condamnare sunt și mai puține. Până astăzi nu sunt identificate persoanele care au organizat, au condus și au participat în acele acte de violență și rele tratamente comise în comisariate. A spus cineva că „întârzierea în justiție este o injustiție”. Anume asta e ceea cu ce am rămas noi – cu o injustiție.
