Eu sunt copilul deportărilor

Calvarul basarabenilor a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, când a avut loc primul val de deportări, fiind deportați primari, preoți, negustori, intelectuali, foști membri a partidelor din România. 

Cel de-al doilea val a avut loc pe  06-07 iulie 1949, tot noaptea, fiind  deportați oameni înstăriți, numiți „chiaburi” și „moșieri”, învățători, medici, intelectuali, care nu acceptau regimul cotropitor comunist.

Pe 1 aprilie 1951, cel de-al treilea val, a fost din motive religioase, victime fiind Martorii lui Iehova.

Comandantul a scos-o pe mama cu cei trei copii în față și a ordonat câtorva soldați să tragă o salvă peste capetele lor

Tatăl meu, Vasile Olari, era învățător la Țahnăuți, Rezina. El și bunicul Andrei erau membri ai Partidului Legionar din România. În 1940, când sovieticii au răpit Basarabia, tata i-a propus mamei să plece în Romănia, dar mama a refuzat, deoarece avea aici părinți, surori, casă, gospodărie. Acel refuz a fost marea tragedie a mamei pe tot parcursul vieții. Deseori și-a reproșat și s-a simțit vinovată pentru chinurile suferite de familia noastră. 

În 1941, familia noastră, ca printr-o minune, a scăpat de deportări, dar regimul comunist a corectat „greșeala” în 1949. La 6 iulie, noaptea, în ușă au bătut trei soldați înarmați. Când ușa s-a deschis, au năvălit în cameră. Cu ei era și Gheorghe Tuluc, președinte al sovietului sătesc și un activist din raion. Lui tata i-au înmânat ordinul de arest și deportare.

La Gara Șoldănesti se formau eșaloane care transportau oameni nevinovați în infernul Siberiei. Tata, mama, frații Fiodor, Ștefan și Alexandru, de doar un an și două luni, au fost aduși la Gară, unde era un haos nemaivăzut.  Se auzeau răcnete, plânsete de femei și copii, bărbații sumbri la față, rudele deportaților, care veniseră să-și ia rămas bun, erau speriate de despărțire.

În acea învălmășeală, tata a reușit să fugă, iar mama și frații au rămas. Riscul era mare, deoarece paza era dublă: una supraveghea deportații, alta patrula zona, asigurând supravegherea generală a mulțimii. Într-un moment, două persoane au evadat. Paza a pornit după fugari și au tras în ei până au căzut răpuși la pământ. A fost sesizat comandamentul și s-a organizat controlul personal al tuturor deportaților. Așa au depistat că și tata lipsește. Comandantul a luat o decizie tipic rusească: a scos-o pe mama cu cei trei copii în față și a ordonat câtorva soldați să tragă o salvă peste capetele lor, dându-i mamei termen să-și cheme soțul. Termenul trecu, dar tata nu apăru. Atunci, comandantul a ordonat să mai tragă o salvă, la picioarele mamei și ale copiilor, avertizându-i că următoarea va fi trasă direct în ei, dacă tata nu apare. Copiii, tremurând, se lipeau de mama, cerând protecție. Mama, văzând că nu-i nicio soluție, a strigat cu putere către nașul de cununie, Trocin Olari, aflat pe peron, implorându-l să-l caute, altfel vor fi împușcați toți cei trei copii și mama.

Deși știa ce-l așteaptă, tata s-a predat. A fost arestat și dus într-un lagăr din Magadan, iar mama, cu trei copii – la Kurgan.

Mama cu copiii și celelalte familii arestate au fost îmbarcați în vagoane pentru vite. În lipsa apei, erau hrăniți cu pește sărat în lungul drum spre Siberia.

În primele zile de drum, s-a întâmplat un caz șocant. În vagonul în care se afla mama, era o familie cu doi copii de 10-11 ani, soția fiind gravidă cu al treilea copil. Emoțiile negative, atmosfera agitată, i-au provocat nașterea prematură și copilul a decedat. Părinții au învelit corpul neînsuflețit și, la prima stație, au cerut soldaților să le dea voie să-l îngroape. Unul dintre soldați a luat pachetul în care era pruncul mort și l-a aruncat într-o gunoiște păzită de câini înfometați, care au sfârtecat pachetul. Mama copilului s-a aruncat imediat să alunge câinii, iar unul dintre ei și-a înfipt colții în piciorul ei. Imediat, s-a auzit o rafală de automat, care a aruncat la pământ femeia și câinele, dar și pe bărbatul femeii, care alerga după ea. Era o priveliște îngrozitoare: femeia moartă, câinele mort cu colții înfipți în piciorul ei, iar la câțiva pași – bărbatul mort. Copii rămași orfani au continuat drumul spre un orfelinat pentru micii deportați.

Mama, Marina Olari

S-a născut la 17 iunie 1921, la Țareuca, județul Orhei, într-o familie numeroasă. Mama a fost o femeie harnică, care a dus greul familiei, fiind hotărâtă în luarea deciziilor. La 28 de ani, a încărunțit toată. 

Ajunsă în Siberia, a luptat cu frigul, foamea, mizeria din bordeiul în care au fost nevoiți sa trăiască, dar și cu păduchii și ploșnițele. Cea mai grea a fost lupta cu foamea, când primeau numai 400 de gr de pâine pentru un adult și 200 de gr pentru un copil, ea muncind de rând cu bărbații la tăiat pădurea.

Locul de destinație al familiei noastre în Siberia a fost regiunea Kurgan, satul Lopatka, o localitate din taiga, un fost lagăr al deținuților din Rusia țaristă, unde de pe acele timpuri erau bordeie săpate în pământ, fără ventilație, cu o ușă la intrare și o ferestruică în pod, prin care cu greu pătrundea soarele. Basarabenii le-au curățat, reparat, le-au dat cu var, de se minunau NKVD-iștii. Repede s-au început frigurile, iarna era cumplită, temperaturile constant erau de 40-50 de grade, toți dezbrăcați, fără haine și încălțăminte de iarnă, toate proviziile, care le aveau repede s-au terminat, apa înghețase și foloseau zăpadă topită.

Alexandru se îmbolnăvise grav. Medicamente – nici pomină. Sărmana mamă, noaptea plângea, dimineața pleca la muncă. 

Femeile munceau la o fermă de vaci, unde era ceva mai ușor decât la tăiat păduri. În fiecare zi, laptele obținut era dus la raion. De mai multe ori s-au adresat să lase din lapte pentru copii, dar de fiecare dată li s-a refuzat.

Într-o zi, când decedaseră trei copii, femeile au muls vacile, au luat laptele și l-au împărțit între ele. A doua zi, dimineața, lagărul era înconjurat de NKVD-iști. Femeilor li s-a spus să mulgă vacile și, dacă cineva va îndrăzni să ia lapte, va fi împușcat, dar femeile s-au întors acasă și-au luat copiii și au mers la comenduire zicând: „Împușcați-ne, că ăsta-i scopul vostru!”.

Șeful comenduirii, fost ofițer în armata țaristă, a decis să le mărească rația de pâine și să le dea și lapte. Au început a construi și case pentru aceste familii. Printre acele femei, cu micuțul Alexandru în brațe, era și mama, care spera că îl va salva. Era, însă, prea târziu. Alexandru a decedat peste câteva zile. Mamele noastre au trecut printr-un adevărat calvar, pentru a-și salva copiii: sub țevile automatelor, amenințate și înjosite… Și toate se întâmplau pe timp de pace, sub lozincile celor de la Kremlin, care invocau că totul se face pentru copii, pentru copilăria lor „fericită”. Câți oameni nu au putut rezista condițiilor grele de acolo, pierzându-se prin Siberia? Cine va răspunde de aceste fărădelegi?

Tata a fost un om evlavios

La alt capăt de Siberie, într-un lagăr din Magadan, tata lupta pentru eliberare, pentru a se întoarce la copii, trimițându-i mereu scrisori lui Stalin, Bulganin și Voroșilov, scrisori cenzurate de conducerea lagărului. În una din zile, tata s-a adresat șefului lagărului, cerând să-i întoarcă cele trei cărți religioase. Șeful lagărului, un colonel bătrân din Ismail, l-a ascultat. La sfârșitul audienței, acesta a ordonat ca lui tata să-i fie restituite Biblia, Psaltirea și Viețile Sfinților, confiscate la intrarea în lagăr. Tot cu ajutorul acelui colonel, în mai 1950, tata a fost dus din lagărul din Magadan în regiunea Kurgan, unde se afla mama, cu doi copii rămași în viață, după moartea lui Alexandru. 

Tata era evlavios și mereu se ruga lui Dumnezeu. În 1956, în septembrie, când aveam cinci ani, întorși din Siberia, primul lucru pe care l-a făcut, ne-a botezat pe mine și pe fratele mai mic, Serghei, la biserica din Țahnăuți. Mi-a scăpat să vă spun că sunt născut în 1951, la Kurgan, în Siberia, într-un lagăr comunist.

Datorită marii griji a „eliberatorilor” și a genocidului asupra poporului basarabean, organizat de „fratele mai mare”, tata a decedat la doar 55 de ani, mama, la 61 de ani, fratele Alexandru – la 2 ani, în Siberia, fratele Fiodor, la 62 de ani, fratele Ștefan – la 49 de ani, fratele Serghei – la 60 de ani. Sute de mii de oameni au fost lichidați prin arestare, împușcare, deportare, foamete organizată, trimitere forțată la cel de-al doilea război mondial, în Afganistan, la războiul de pe Nistru, trimiterea cu forța la destelenirea Kazahstanului, construcția magistralei BAM… În acest mod, s-a încercat să fie distrusă coloana vertebrală a acestui popor prin nimicirea totală a intelectualității, preoțimii, învățătorilor, gospodarilor, fruntea satelor și orașelor.

Rusia este o țară cotropitoare, este o tară de agresori profesioniști. Ei au omorât milioane și milioane de oameni în cele două războaie mondiale, din 1917 și din 1937… Sute de milioane împușcați, nimiciți în GULAGURI comuniste.

În 1939, în războiul cu Finlanda, 200 000 de ostași omorâți în doar trei luni. Foametea organizată în Moldova, Ucraina, Povolgia a omorât milioane de oameni. Numai în Moldova – 300 000 de victime s-au pierdut în anii 1946-1947. 

Popoare întregi au fost strămutate cu scopul nimicirii lor: tătari, ceceni, inguși, calmîci, baltici, basarabeni, evrei, ucraineni ș.a.

Ce caută azi rușii în Ucraina? Distrug țara, omoară tineri, bătrâni, femei, copii, îi „eliberează” prin „Operațiune Specială”.

Andrei Olari, fost deportat