Bombe la Odesa. Și amintiri cu sânge și cărți

Ultimele atacuri asupra orașului Odesa, care au distrus și câteva instituții culturale, mi-au readus instant în minte momentele din perioada sovietică, când plecam pe furiș în acest oraș după cărți românești.

Generația mea e datoare Odesei, cumva. Odesa ne-a dat cărți în limba română, atunci când regimul sovietic ne interzicea să le avem la Chișinău.

Până în anii ︐90, la Chișinău nu se vindeau oficial cărți în limba română, în grafie latină. Erau interzise. Maxim ce puteai găsi – vreo carte românească de bucate la secțiile de limbi internaționale din librării. În rest – doar cărți în limba rusă sau în „moldovenească” cu grafie rusească și ceva cărți în limbile țărilor prietene Moscovei.

Eram studentă la facultatea de jurnalism din Chișinău, aveam vreo 20 de ani. Știam de la colegii mai mari că era posibil să găsești cărți în limba română în librăriile din Moscova, Kiev, Tașkent, Tbilisi, alte orașe din fostele colonii sovietice, dar drumul până acolo necesita o avere. Cărțile românești erau permise acolo, pentru că nu prezentau vreun pericol de activizare a spiritului etnic. La Chișinău însă și așa erau reprimate cu greu focarele.

Singura posibilitate să găsești cărți în limba română erau librăriile din Odesa, la distanță de vreo 3 ore cu trenul. Deși nu puteam lipsi de la facultate cu un asemenea scop, o soluție exista totuși.

Donam sânge. Primeam în schimb un certificat care ne oferea libertatea de a lipsi două zile de la lecții, cu scop de refacere. De dimineață, eram primele la Stația de Transfuzie, donam sânge, primeam certificatul, 3 ruble și o ciocolată. Așa o luam pe calea refacerii. A refacerii identitare.

Peste câteva minute eram în primul tren spre Odesa. Ajunse acolo, o luam direct spre librăria de pe strada Deribasovskaia (stradă denumită în cinstea lui Hose de Ribas, fondatorul portului Odesa).

E un sentiment absolut special să ai în față rafturi de cărți în limba română, să le răsfoiești și nimeni să nu ți le ia din mâini. Știam că e un privilegiu de care nu se pot bucura toți. Poate ne vor înțelege greu cei care nu au trăit niciodată acest sentiment – interdicția totală de a avea cărți în limba ta.

Nu prea știam ce să alegem, căci nu studiasem literatura română niciodată la școală sau la facultate. Îmi amintesc cum într-o zi, la școală, în satul meu, ne-a zis învățătoarea că vom pleca la Chișinău, în excursie, să vedem busturile lui Mihai Eminescu și Ion Creangă. M-am revoltat, am insistat să mergem la Ipotești, să vizităm baștina poetului, să nu pierdem timpul cu niște busturi. N-a fost posibil, dar nu știam de ce.

În manualele școlare de literatură moldovenească scria, negru pe alb, în grafie chirilică, că Eminescu e poet moldovean, născut la Ipotești, iar Creangă e scriitor moldovean, născut la Humulești. Dar nu ni se explica că asta e peste Prut. Iar eu, fiind născută la Vărzărești, credeam că un sat cu numele Ipotești o fi peste deal, iar Humuleștiul o fi peste pădurea din capătul satului.

Numele altor scriitori români, titlurile lor, le auzisem în șoaptă, sporadic, pe secret, de la români basarabeni ca și mine. Cu acest bagaj de cunoaștere a literaturii române, ajungeam la Odesa în librării.

Ne lăcomeam la cărți mari. Un fel de principiu, să fie cartea groasă, iar literele latine de pe copertă să fie mășcate. Voiam o carte mai mare decât cea mai mare carte sovietică din biblioteca Universității care se numea Bolșaia Sovietskaia Ențiclopedia (Marea Enciclopedie Sovietică). Și această carte exista la Odesa – George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent. Costa mult și cântărea greu, dar mai luam și câteva dicționare explicative și de sinonime, ca să știm și noi româna, să vorbim și să scriem ca niște jurnaliste române.

Ne încărcam gențile, apoi hoinăream pe străzi, căutam locurile pe unde trecuse Eminescu la Odesa (acest oraș e plin de vestigii românești, iar printre primii arhitecți ai orașului a fost Portarul Manuil, basarabean), coboram și urcam treptele Potiomkin, respiram briza mării, mâncam ciocolata primită pentru donația de sânge și ne simțeam ca niște evadați din închisoare care s-au pricopsit cu o comoară – cărți în limba română.

Mai târziu, acele achiziții ocupau locuri speciale pe rafturile de cărți ale familiilor noastre. În timp ce unii copii mergeau la școală cu ce aveau mai de preț, părinții lor – cu Mercedes-uri sau BMW-uri, copiii noștri cărau uneori în clasă comorile dobândite cu sângele studențesc al mamelor și povesteau: „Asta e Istoria Literaturii Române, e mai mare chiar decât enciclopedia sovietică. E adusă de la Odesa.”