Principală  —  IMPORTANTE   —   Anul 1988. Arestatul nr. 1

Anul 1988. Arestatul nr. 1

De ceva timp, nu-l mai întâlneam pe strada Alba Iulia din Chișinău, ca să cumpăr de la el pojarniță, măceș, scoruș sau porumbele. Îi cunoșteam doar numele mic, Valentin, dar și detalii din viața sa zbuciumată, viață care l-a îndepărtat de munca iubită în școală și l-a pornit prin păduri și pe poteci, în căutarea unor remedii de sănătate.

Pe parcursul sporadicei noastre comunicări de cândva, aflasem că este pedagog, a muncit la școala din satul Rădoaia, raionul Sângerei, de unde a fost disponibilizat după ce, în 1988, participase la ședințele Cenaclului „Alexei Mateevici”, fiind reținut pentru „huliganism”, tocmai pe când recita, în preajma monumentului lui Mihai Eminescu, celebrele versuri ale poetului „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…” 

Mai știam că era nelipsit la ședințele Cenaclului, după care la mitingurile autorizate, dar și la cele neautorizate, organizate de prin anul 1988 în Chișinău. Este unul dintre miile de protestatari pentru care lupta de eliberare națională nu a însemnat niciodată carieră, funcții, onoruri sau recompense. A fost luptă, pur și simplu…

Luptătorii invizibili

În ajunul sărbătorilor naționale, am încercat să-l căutăm. Din om în om, pe locurile unde îl întâlneam de obicei. Locuiește pe strada Alba Iulia din Chișinău. Acolo, cu ajutorul unor vecini de-ai săi, l-am regăsit. O întâlnire neașteptată. Primul lucru pe care ni l-a spus a fost că, după ce a suportat două atacuri cerebrale, nu mai hoinărește pe dealuri și prin păduri, după plante medicinale. Tot ce i-a mai rămas să facă e să-și depene amintirile. L-am rugat să vorbim despre altă parte a vieții sale decât cea legată de pasiunea pentru plante medicinale – despre luptă, căci viața sa a fost mereu o luptă, deși aparent invizibilă.

– Când, cum v-ați implicat în lupta de eliberare națională?

Publicitate
Publicitate

– Pe atunci nu mă gândeam că încep vreo luptă. Prin anii studenției, încă în perioada sovietică, descoperisem prin librăriile din Moscova și de la Cernăuți cărți editate în limba română. A fost o mare descoperire pentru mine. Îmi amintesc cum, la Librăria „Drujba”, de la Moscova, am găsit carte românească pe rafturile de literatură japoneză și chineză… Și la Cernăuți plecam deseori, iar acele călătorii ale mele, din care reveneam cu genți încărcate de cărți în limba română, nu au rămas neobservate de KGB-ul de atunci, unde eram poftit periodic la discuții. Le-am și spus cumva că nimeni și nimic nu e veșnic, iar ei mă întrebau la ce mă refer: „La revoluție?” Nu știu dacă mă gândeam atunci la vreo revoluție, dar înțelegeam că lucrurile nu mai pot continua așa… 

Ianuarie 1988. Valentin Gologan împreună cu alți participanți la Cenaclul „Alexei Mateevici”

15 ianuarie 1988. Prima ședință a Cenaclului „Alexei Mateevici”. Mişcarea a fost lansată chiar de ziua poetului naţional, Mihai Eminescu, când un grup de tineri s-a adunat la bustul scriitorului de pe Aleea Clasicilor din Chişinău, unde i-au adus un omagiu, declamându-i  versurile. La încheierea recitalului, participanții, vreo 20 la număr, au decis să revină la fiecare sfârșit de săptămână. Astfel, în același loc, săptămână de săptămână, iau amploare ședințele Cenaclului „Alexei Mateevici”, prima mișcare formalizată de eliberare națională de la Chișinău. Atunci când Aleea Clasicilor devenise neîncăpătoare, membrii cenaclului au fost forțați să abandoneze centrul Chișinăului și să se întrunească prin săli închise sau în alte locuri, departe de ochii lumii. Cei care nu s-au supus acestor interdicții, au fost bătuți cu bastoane de cauciuc, arestaţi, maltrataţi, băgaţi în închisori.

Primul arestat

Pe 21 august 1988, pe când recita la bustul lui Mihai Eminescu versurile „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, refuzând să plece din acel spațiu interzis, a fost arestat profesorul de la școala din satul Rădoaia, acum raionul Sângerei, Valentin Gologan. „Am fost primul arestat”, spune Valentin peste 34 de ani de la acel episod.

– Cum a fost reținerea? Cum au argumentat de ce v-au arestat? Cum a fost în arest?

– Era anul 1988… De la Rădoaia veneam în fiecare sâmbătă și duminică la Cenaclul „Alexei Mateevici”. Pe 21 august 1988, exact acum 34 de ani, m-au luat de pe Aleea Clasicilor. Eram în preajma lui Eminescu și tocmai recitam „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Rămăsesem câțiva care am refuzat să plecăm de pe Aleea Clasicilor, argumentând că poporul nu trebuie ascuns prin subsoluri, ci lui, poporului, ar trebui să îi aparțină centrul capitalei. Am fost închis pentru 10 zile în arest administrativ, pentru huliganism. Cele 10 zile de arest le-am primit în urma unei decizii a Judecătoriei Frunze, acum Buiucani. Pe atunci, președinte de instanță era Fiodor, acum Tudor Panțâru, care a fost și în Senatul României. Nici nu mi-au citit decizia, doar mi-au dat un document semnat de judecătorul Boris Alexandrov. În cele 10 zile, în acea celulă, l-am cunoscut pe Gheorghe Grâu, fusese și el închis între timp, tot pentru faptul că interpreta melodii pe versurile poeților români la bustul lui Mihai Eminescu. Am mai cunoscut o persoană, rus de naționalitate, Anatolii Cesnacov. Țin minte, l-au adus într-o noapte. De altfel, Anatolii Cesnacov e cel care fusese premiat la un concurs pentru traducerea în limba rusă a poeziei „Limba noastră”, de Alexei Mateevici. El umbla pe străzi ca un om simplu, cu o geantă plină de cărți în spate, iar milițienii de atunci l-au luat drept boschetar și au zis că de asta l-au închis. 

– Ce a urmat în viața dvs. după eliberarea din închisoare?

– Pe 31 august 1988, m-au eliberat din arest. Eram obosit, flămând, fără bani de drum și, pe 1 septembrie, nu am reușit să mă prezint la școala din Rădoaia, unde eram angajat. Eu prefer să nu scot în public rufele murdare, dar, totuși, voi aminti aici un mic episod. Pe 6 septembrie 1988, la școală s-a convocat comitetul sindical, care a decis să fiu eliberat din funcție, pentru lipsă nemotivată de la muncă. A asistat și șeful inspectoratului raional, ca să exercite cumva presiuni, în caz de ar fi nevoie. Toți au ridicat mâna, doar o deredicătoare și profesoara de limbă și literatură nu au votat pentru disponibilizarea mea. Mihail Afanasievici Druță era pe atunci director de școală… 

– Ați contestat acea decizie, ați cerut să fiți restabilit în funcție? 

– Da, am umblat prin judecăți, dar nu am mai reușit. Au falsificat mai multe probe. Țin minte, un maior de poliție venise în instanța de judecată ca să demonstreze că, pe 31 august, când am fost eliberat din închisoare, eu aș fi avut bani de drum până la Rădoaia, dar că aș fi dat foc acelor bancnote. Eu niciodată nu am dat foc la bani. Nu avea niciun argument, dar instanța l-a crezut și a refuzat cererea mea de a fi restabilit în funcție. 

– Cum a fost viața dvs. de „huligan” nereabilitat și de pedagog nerestabilit în funcție?

– Continuam să vin de la Rădoaia în fiecare săptămână. Veneam la Cenaclu, dar și la mitingurile nesancționate… De baștină sunt din Pârjota, raionul Râșcani, dintr-un sat cu Isai Cârmu, s-a dus și el sărmanul și nici nu am reușit să-l petrec. La Rădoaia locuiam cu chirie, la o bătrânică. Deși nu mai aveam ce face acolo, fiind șomer, reveneam în sat, că venise frigurile și nu avea cine încălzi casa bătrânei. Cu timpul, am reușit să obțin un loc de muncă la o școală internat din Chișinău, unde am muncit mai mulți ani. Prin octombrie, la Cenaclu, am cunoscut-o pe Lenuța, care mi-a și devenit soție. De altfel, la Cenaclu s-au luat mulți… Așa, am avut o mare luptătoare în casă, tot datorită faptului că ne-am cunoscut la ședințele Cenaclului „Alexei Mateevici”. A fost angajată la Ministerul Învățământului de atunci și nu înceta să evoce rolul ministrului Nicolae Mătcaș în readucerea limbii române aici, acasă, în Basarabia românească. A plecat și Lenuța la Domnul, dar sufletul ei e aici, aproape. Nu pot să uit emoțiile pe care le-am trăit împreună la 31 august 1989, atunci când Parlamentul declara limba româna drept limbă de stat şi ne reda scrisul în grafie latină, chiar dacă mulți au trecut prin suferință, până au ajuns în acea zi.

Miliția sovietică blocând protestele din 1989

Misionarii limbii române

– La acele întruniri neformale, din anul 1988-1989, ce drepturi își revendicau participanții? Ce fel de cerințe aveau? 

– Răsuna cel mai des apelativul „Limbă și Alfabet”. Îmi pare rău că astăzi nu mai este printre noi istoricul Ion Conțescu. Era ca un misionar. Era ascultat de toată lumea cu mare interes. Bun, deștept, cuminte și atât de blând. Mai rar să ai și cunoștințe vaste și bunătate. Ion Conțescu avea o bunătate proverbială. Tot pe atunci am cunoscut mulți alolingvi de bună credință, Alexandru Brodschi, de etnie evreu, se pronunța deschis și argumentat pentru limba română și pentru alfabetul latin, Iurie Grecov, de etnie bulgar, era la fel de combativ, Victor Grebenșcicov, etnic rus, ajuns în Moldova de pe întinsurile Siberiei, vorbea la mitinguri în limba română. Deseori aceștia erau chiar mai convingători decât vorbitorii autohtoni.

Lecții de la părinți

Peste ani, îmi amintesc de lecțiile pe care mi le-au dat părinții. Mama m-a îndemnat să am încredere în puterea vindecatoare a plantelor. Din copilărie, împreună cu surorile mele, strângeam plante medicinale, ea le usca și le ducea la farmacie… Tot mama m-a învățat să deosebesc ciupercile bune de cele otrăvitoare. Descoperisem, în ultimii ani, la Suruceni, Ialoveni, niște ciuperci extraordinare. Ciuperci albe, de care doar împărații și marii șefi de state servesc. Doar că, după ce, într-o zi, am fost atacat de niște tineri, care mi-au luat telefonul și banii ce-i aveam la mine, nu am mai ajuns pe acolo… Tata, Ion Gologan, avea probleme cu un picior, el nu ar fi jucat niciodată fotbal ca marele brazilian  Garrincha. Abia când l-am văzut în sicriu, am observat că un picior era mai lung decât celălalt. Tata avea un car cu boi. Când mergea prin sat cu carul, îl chema lumea să se înțeleagă să-i ducă la cimitir cu carul, când le-a bate ceasul. El îi ruga să nu se grăbească, spunând că e foarte ocupat cu alți răposați. Le zicea să mai aibă răbdare, să mai trăiască… Vasile Militaru a scris tare frumos „Car frumos cu patru boi”… În memoria tatălui meu, aș vrea să scriu și eu o carte despre obiceiul de a conduce răposații pe ultimul lor drum pământesc.

Regretele de peste ani

– Ce regrete aveți legate de acea luptă în care ați fost implicat cu toată puterea și dăruirea?

– Chiar și Lenin spunea că fiecare revoluție are obiective maxime și minime. Eu, că toată viața am luptat, m-am gândit că va urma limbă și alfabet, o independență ca cea din în 1918, după care Unirea, să nu mai zicem că vom face, ci chiar să facem o Românie adevărată. Deocamdată, acest obiectiv maxim din viața mea se reflectă într-o simplă coincidență. Locuiesc pe strada Alba Iulia, fosta stradă Enghels. Uneori mă gândesc că dacă a fost posibil ca strada Enghels să fie redenumită, devenind Alba Iulia, atunci… Uneori mă mai gândesc că în această viață aș fi putut face mai multe. Regret că eram cam molatec, nu prea categoric, am fost și tare naiv… Parcă un malaxor amestecase totul în mine. Deseori, făceam lucruri prostești, cum ar fi să aruncăm florile de la monumentul lui Lenin… Altă dată, ca un cascador, am sărit pe o mașină a poliției, care ne îngrădise accesul la Monumentul lui Ștefan cel Mare. Atunci, niște băieți m-au și condus acasă, ca să nu se ia cineva din urma mea. Am pichetat împotriva controversatelor teze ale Comitetului Central, un document antinațional care își propunea să blocheze orice spirit de eliberare națională.  Altă dată, când ne-a fost îngrădit accesul pe Aleea Clasicilor, de revoltă, am răsturnat mașina miliției. Pe 7 noiembrie 1989, când ne adunasem la „demonstrație”, angajați de la interne ne-au barat calea și oamenii nu puteau sparge zidul… Nu am fost tare la matematică, dar am reușit să elaborăm o strategie și zidul a fost spart. Atunci protestatarii au reușit să oprească tancurile sovietice din Piața centrală a capitalei. Atunci au fost arestați foarte mulți protestatari, iar autoritățile sovietice planificau deportarea lor din Moldova. În 1988, pe 6 noiembrie, în ajunul sărbătorii revoluției, împreună cu alți tineri, trecând pe lângă Teatrul „Al. Pușkin”, cum se numea atunci actualul Teatru Național „Mihai Eminescu”, am smuls drapelele URSS și al RSSM, arborate către ziua de 7 noiembrie. Eu aveam un diplomat la mine… Am smuls drapelele și le-am băgat în diplomat. Mă gândeam în sinea mea că dacă ne prinde miliția, vai de capul nostru… Cineva dintre cei cu care eram, a luat drapelul URSS, ca să-l sfârtice și să-l dăruiască la „drugani”. Îmi pare rău că nu am luat și eu unul, poate luam pe el niște bani acum.

Protestele din anii 1988-89-90 au culminat cu Marea Adunarea Națională, în cadrul căreia Limba Română și grafia latină au revenit oficial în R. Moldova, declarată stat Independent

– Și dacă ați avea mai mulți bani, ce ați face cu ei?

– Eu cred că am o pensie bună. În 1998, am trecut un control medical după care s-a stabilit că aș fi invalid de gradul 3, dându-mi o pensie de 94 de lei. Acum primesc și pensie de vârstă. Comparativ cu alți învățători, primesc bine… Am ieșit la pensie cu 3600 de lei, acum am 5000 de lei… Dar dacă aș avea mai mulți bani, aș vrea să-i înălțăm un monument lui Ionică Ostap, un frate de luptă, mort la 40 de ani. Cred că ar participa și alți băieți care l-au cunoscut, chiar dacă sunt bolnavi, trecuți prin suferințe. Unul, Andrei, a avut atac de cord și a fost operat. Și Ion Țiganu, un bărbat înalt, puternic, a fost operat la inimă… Andrei Slănină mi-a arătat pieptul desecat. Ion Smoleanchin a decedat, s-a dus pe drumul cel fără de întoarcere. Și Ionică a murit de scârbă și de boală și a lăsat familia cu copii mici fără ajutor. Toți erau participanți și martori ai acelor evenimente. Măcar să-i pomenească cineva, să-și amintească cineva de ei.

Mulțumim pentru aceste confesiuni.

Publicitate
Publicitate