A murit în timp ce îi trimitea un mesaj soției sale însărcinate. Acum, ea le întâmpină de la maternitate pe femeile cărora războiul le-a răpit soții

Nunta era în toi. Oaspeții soseau unul câte unul.

„Nu-ți face prea multe speranțe. N-ai nicio șansă”, a remarcat prietenul lui Andrii, văzându-l cum își întoarce capul, aruncând priviri spre Iana, sora mirelui. Dar el, de îndată ce a văzut-o, s-a îndrăgostit. Și în aceeași zi, în ciuda avertismentului, i-a spus fetei că va deveni soția lui. Ea a luat-o ca pe o glumă, a râs, dar… Așa s-a și întâmplat.

Iana nici nu și-a dat seama cum s-a îndrăgostit de acest bărbat, dar „îi plăcea să fie alături de el”. Ea lucra logopedă la cel mai mare spital de copii din Kiev, „Ohmatdît”, la un spital privat și la un centru de reabilitare. Și câștiga mult mai mult decât el. Însă Andrii a convins-o să se mute în 2013 în Kameaneț-Podilskîi. Acolo avea propriul atelier de tâmplărie: confecționa mobilă.

Dacă Iana nu s-ar fi mutat, ar fi ajuns, cu siguranță, sub ocupație în 2022, pentru că locuia cu chirie lângă Bucea. Colega ei de apartament a fost împușcată. Ar fi putut muri în timp ce o rachetă a lovit spitalul „Ohmatdît” în 2024 (secția ei se afla lângă cea distrusă). În diverse circumstanțe, din cauza războiului, au murit mai mulți colegi de-ai ei de la spitalul de copii. De exemplu, mașina unei colege a fost lovită de o rachetă în timp ce se îndrepta spre serviciu, relatează hromadske.

A născut în zgomotele exploziilor

A trăit 10 ani fericiți alături de Andrii. Ea nu-și amintește momentele dificile. Au cumpărat un apartament, iar ea, împreună cu colega sa, a deschis prima grădiniță privată din Kameaneț. A venit pe lume fiica lor, Mașa. A doua fiică a născut-o imediat după începerea războiului pe scară largă. Andrii și-a dus soția la maternitate, care se afla chiar vizavi de poligonul militar. Deasupra zburau avioane, ferestrele maternității se zguduiau, geamurile se spărgeau, iar alarmele sunau întruna. Spitalul avea un adăpost antiaerian foarte bun, situat la câteva etaje sub nivelul solului. Tot orașul se aduna acolo.

„Din cauza stresului, nu reușeam să nasc; stăteam în acel adăpost, cu o perfuzie cu oxitocină pentru a stimula contracțiile, iar în jurul meu se plimbau oameni”, își amintește Iana. „Vreo 300 de persoane se uitau la suferința mea, iar eu mă uitam la fețele lor pline de panică. Chiar înainte să nasc, am urcat la etaj: în jur doar explozii. Groaznic. Și îl așteptam cu nerăbdare pe soțul meu, dar nu-l lăsau să plece: se înscrisese deja ca voluntar. Și iată că, în sfârșit, a venit în uniformă militară. A văzut copilul și s-a întors la slujbă. Nici măcar n-am apucat să vorbim.”

Dominica s-a născut sănătoasă.

A doua zi, Andrii i-a spus soției sale că a depus jurământul de credință față de poporul ucrainean. Ea a izbucnit în lacrimi: „Mi-ai jurat credință mie când ne-am căsătorit.” El a râs: „Da, ție în primul rând, dar acum și poporului ucrainean.”

Au botezat-o pe fiica lor când aceasta împlinise două zile. Preotul a spus doar: „N-am botezat niciodată un copil atât de mic. Dar trăim în timp de război, așa că nici nu se pune problema.  O botezăm.”

Apoi, soțul Ianei a plecat într-o misiune la Poltava, iar ea, împreună cu copiii – în străinătate.

A parcurs 2000 de kilometri pentru a-i arăta fiica

Ea locuia cu copiii la Cracovia, iar Andrii lupta pe front. A fost numit comandant al plutonului trei de infanterie al unității care face parte din Brigada 106 de Apărare Teritorială.

„A fost întotdeauna un lider, foarte mulți oameni îl ascultau și îl considerau drept model. De aceea, aici nici nu se pune problema: știam că își va construi o carieră militară, pentru că încă din copilărie practica gopakul de luptă (artă marțială ucraineană, n.r.) și făcea parte din comunitatea cazacilor. Și cu mult timp în urmă, când încă nimeni nu vorbea despre asta, Andrii zicea: «De ce nu ne salutăm așa cum o făceau glorioșii noștri cazaci? Slavă Ucrainei! – Slavă eroilor.» De atunci, el și băieții de la cercurile sportive se salutau în așa mod.”

Când Dominica a împlinit șase luni, Iana a dus-o să i-o arate tatălui său.

„Am calculat și am văzut că am parcurs 2000 de kilometri. Îmi amintesc cum i-am spus: «Hai să mai facem un al treilea copil.» Iar el: «Îmi pare atât de rău pentru tine, cum o să te descurci? Războiul continuă, nu se știe când se va termina.» I-am răspuns: «Acesta va fi motivul pentru care vei fi concediat.» Iar el: «Iana, acolo e mare lipsă de oameni. Asta în primul rând. Și în al doilea rând, nu cred că cei cu mai mulți copii nu vor fi chemați în armată.»”

După ceva timp, Iana a rămas totuși însărcinată. Voia să-i spună lui Andrii, dar el era într-o misiune de luptă și nu a dat niciun semn de viață timp de două săptămâni.

„Stăteam acasă, plângeam încontinuu, și deodată m-a sunat prin videoconferință. Apărea într-un BTR și zicea: «Viktorovna, vreau să te întreb: nu cumva ești însărcinată?» – „Sunt însărcinată.” El a strigat: „Băieți, Viktorovna mea e însărcinată!” Și erau mulți acolo, toți au auzit, au început să ne felicite.”

Andrii presimțea această veste: misiunea fusese grea, băieții erau atât de intens bombardați încât nu mai sperau să scape cu viață. Din nu se știe ce motiv, îi trecu prin cap gândul „o să mor și nu o să aflu că Iana e însărcinată”.

La următoarea întâlnire, soțul i-a mărturisit soției tot ce i se întâmplase timp de două zile. Câte morți inutile se întâmplă la război, care nu sunt cauzate de gloanțele inamicului.

Când femeia a aflat că va avea o fetiță, i-a trimis soțului un colet care conținea un tub fumigen cu fum roz și un bilet: „Ții minte că datorită ție bat trei inimi noi?”, că doar se auzeau deja bătăile inimii copilului. Prin videoconferință, în acel moment, Andrii aprindea făclia în estul Ucrainei, iar Iana, în Polonia, tăia un tort roz pentru ea și pentru fiicele lor.

„Mă bucur atât de mult că o vom avea pe Adelina”, a spus Andrii la despărțire.

Ea s-a gândit să-l întrebe dimineața de ce și de unde provine acest nume. Dar soțul ei nu a mai apucat să trăiască până dimineață.

„El se află deja la morgă”

Pe 19 noiembrie 2023, Andrii Bilan și cei trei camarazi ai săi s-au întors din misiune: obosiți, s-au culcat să se odihnească. Unul dintre ei a ieșit din buncăr și, după cum afirmă Iana, s-a întors în stare de ebrietate. În timpul nopții, a pus mâna pe un automat și i-a împușcat pe cei trei militari – pe toți cei care se aflau în buncăr. A supraviețuit doar unul, care după acest incident a părăsit fără permisiune locul slujbei.

„Tocmai comunicam cu Andrii. I-am scris că îl aștept (el trebuia să se mute în orașul Slavuta, iar noi urma să mergem să-l vizităm. Întârziase pentru că le promisese băieților că va consolida buncărul. Mai rămăseseră o zi sau două), că îl iubesc foarte mult, că mi-e dor de el și că am mare noroc de un așa soț. Și că, dacă ar fi să-mi aleg din nou viața, m-aș căsători din nou cu el. Și tocmai împlineam 10 ani de căsnicie. A apucat să citească mesajul și a început să-mi răspundă că și el m-ar alege pe mine ca soție dacă ar fi nevoie. Apoi, am observat că mesajul se scria (apăreau punctulețe pe ecran), dar nu se trimitea. Apoi, am primit de la el un «Oho». Și atât. Nu mi-a mai răspuns la apeluri.”

A doua zi, dimineață, femeia i-a trezit pe toți și încă mai aștepta o minune, dar comandantul i-a spus: „Se află deja la morgă.”

Iana nu știa ce se întâmplase. Nici măcar în ziua înmormântării: i l-au arătat pe Andrii îmbrăcat și ea nu i-a văzut rănile. De trei ani deja, Iana se judecă cu unitatea militară a soțului său. Este vorba despre despăgubiri și recunoașterea statutului său. În iulie, cazul va fi examinat la Curtea de Apel.

„Soțul meu a fost, într-adevăr, un om demn, un erou; cu siguranță, nu a murit din vina lui și are dreptul să fie numit apărător. Sunt gata să mut munții din loc pentru a dovedi acest lucru.”

„Hromadske” va urmări acest caz.

„Dă-le copiilor să mănânce”

După ce și-a pierdut soțul, Iana nu și-a permis luxul de a jeli. La început, le invidia pe femeile care nu aveau copii. Se gândea: ce suferințe pot avea ele? Sunt singure, pot să zacă în găoacea lor întunecoasă, pot plânge zile întregi, pot muri pe dinăuntru. Și ea și-ar fi dorit asta, dar nu putea: trebuia să-și întrețină copiii.

Într-o zi, o prietenă a venit la Iana și încă de la ușă i-a spus: „Dă-le ceva de mâncare copiilor.” Ea a răspuns fără tragere de inimă: „Nu vor să mănânce.”

„Prietena mea a pregătit o supă, iar copiii mei au început pur și simplu să mănânce cu poftă acea supă, de care nu mâncaseră niciodată. Iar eu mă uitam la ei și mă gândeam: «Doamne, le este foame. Dă-mi puterea să hrănesc fetele cumva»”, își amintește femeia.

„Vrei sau nu, asta te scoate din zona ta de confort, din cochilia ta. Copiii vor să mănânce, vor să comunice, vor să se relaxeze, iar tu trebuie să le oferi asta, pentru că pentru ei tu ești întreaga lume.”

S-a născut Adelina. Nașterea a fost dificilă, a fost necesară o intervenție prin cezariană. Am atâtea griji, încât o cafea la o terasă a devenit un vis. Deși m-au ajutat bunicul fetelor și sora mea cu soțul ei, deoarece este greu să crești copiii fără soț.

În plus, Iana a mers la diferite instanțe. Și iată că a survenit o nouă tragedie: la jumătate de an după moartea lui Andrii, a murit și mama ei. Aceasta locuia de mult timp la Moscova împreună cu al doilea soț. Când a început invazia, s-au despărțit: el era militar rus, iar ea avea o mulțime de rude care luptau de partea Ucrainei. Femeia locuia singură, suferea de diabet și a intrat în comă, din care nu și-a mai revenit.

Era anul 2024 și Iana nu a putut recupera corpul neînsuflețit al mamei sale. Angajații serviciilor comunale au anunțat-o că dacă nu există fonduri pentru înmormântare, atunci o vor îngropa pe mama ei într-o groapă comună, sub un număr comun, împreună cu persoanele fără adăpost decedate. Iana a găsit niște cunoștințe în Belarus care au plătit înmormântarea mamei sale în capitala Rusiei.

„Are un mormânt separat, dar nu voi ajunge niciodată acolo. Și zace sub steagurile rusești”, suspină amarnic femeia.

Cercul de prieteni

Iana își dorea cu disperare să interacționeze cu persoane ce au o soartă asemănătoare. Existau deja comunități de femei unde puteai să-ți descarci sufletul și să simți că ești înțeleasă. Dar comunicarea online nu îi era suficientă; își dorea să interacționeze cu soțiile însărcinate ale apărătorilor căzuți la datorie sau cu cele care tocmai născuseră.

„Care știu ce înseamnă să nu dormi toată noaptea, pentru că un copil are colici, iar ceilalți doi se cațără în brațele tale. Iar tu ești singură, fără soț”, spune Iana despre ce o doare.

A fost acceptată la un curs de formare la Academia de leadership feminin, unde a învățat să elaboreze cereri de finanțare. Prima finanțare a obținut-o pentru un proiect pe care l-a numit „Găsește puterea din tine”.

„Înțeleg că atât timp cât o femeie nu simte această forță în ea, nu poate fi o sursă de sprijin pentru ceilalți, în special pentru copii. Iar pentru ca această forță să se trezească, omul are nevoie de grijă. Când am fost externată din maternitate, a venit doar un coleg de arme al soțului meu, pensionat din motive de vârstă. Ceilalți mi-au transferat bani pe card. N-au putut veni, pentru că se aflau pe front”, povestește Iana.

Iana avea grijă ca soțiile militarilor căzuți la datorie să fie întâmpinate la ieșirea din maternitate și să beneficieze de serviciile unei bone și ale unui meșter care să se ocupe de mici reparații în casă. După finalizarea proiectului, împreună cu organizația „Hubul Femeilor” și cu primarul orașului Hmelnîțkîi, Alexandru Simcișîn (Iana locuiește acum în Hmelnîțkîi), ea derulează un alt proiect – ajută soțiile însărcinate ale militarilor căzuți la datorie. Acum, primarul este cel care se deplasează la maternitate pentru a le întâmpina pe proaspetele mame.

„Dar dacă fondurile se vor epuiza, vom continua această inițiativă – întâlniri cu flori și cadouri – spune soția apărătorului. Având propria mea experiență, pot să-mi iau zborul, pentru că înțeleg cum să ajut aceste femei. M-am împrietenit cu multe dintre ele; ele își pot aduce copiii la mine, iar eu îi pot duce pe ai mei la ele.”

Iana și-a înființat propria afacere, oferă consultații de logopedie și se implică în activități caritabile – ține cursuri de artă oratorică pentru persoanele strămutate.

„Acesta este tatăl meu” — „Și al meu”

În prezent, Iana creează, în cadrul comunității femeilor care i-au pierdut pe cei dragi, subgrupuri dedicate mamelor cu mai mulți copii și mamelor cu adolescenți.

„Trebuie să explicăm multe lucruri. Copiii cresc, iar tații lor nu sunt aici. Trebuie să le explicăm cumva asta. Mașa mea m-a întrebat: «Ne aduci un tată?» — «Ce tată?» — «Păi, adu-ne un oarecare tată.» — «De unde să-l iau? Mașa, de unde?» Ea: «Păi, mergi pe stradă și te uiți, dacă e unul normal, te apropii, faci cunoștință cu el.» Eu zic: «Dar dacă e alcoolic?» Iar ea: «Nu, nu-mi aduce unul așa, adu-mi unul bogat, ca să-l duc la magazin și să-i spun: «Vreau asta, asta și asta.» Și el mi-ar cumpăra, nu mi-ar spune «e scump». Sunt glume, dar copiii  caută un tată”, relatează Iana despre cum fiica ei cea mare (acum fetele au 8, 4 și 2 ani) abordează activ acest subiect.

Pentru ea, „tata” înseamnă orice bărbat care intră în grădiniță. Un alt copil iese și spune: „Acesta e tatăl meu.” Iar Dominica: „Și al meu”. — „Nu, al tău e acasă.” — „Eu nu am tată acasă.” Toate aceste întrebări o răscolesc pe femeie.

Ea și alte mame aflate în aceeași situație trebuie să se pregătească pentru astfel de momente, să-și ajute copiii și să le explice: „Ai un tată. Și e grozav, dar, din păcate, locuiește în cer.” De asemenea, ce să răspundă când copilul întreabă: „De ce tatăl meu, care e atât de grozav, ne-a părăsit și trăiește pe un nor?” sau „De ce tatăl meu a plecat la război, iar tatăl prietenei mele este acasă?”

„Când unul dintre copiii mei lasă deoparte subiectul legat de tatăl său, celălalt crește și începe și el să-și caute tatăl. Aceste momente se repetă ca un cerc vicios, iar noi, mamele, parcă am fi aruncate din nou în prăpastie”, mărturisește Iana. „De aceea, acest subiect este o prioritate pentru mine în acest moment.”

Și adaugă imediat: „A fost foarte greu să ies din durere alături de copii, dar tocmai ei m-au salvat. Ei sunt mângâierea mea, inspirația mea, sunt motorul meu, cel care o face pe o mamă cu mulți copii să se trezească dimineața.”

După discuție, Iana ne demonstrează câteva fotografii cu soțul și fiicele sale. În alte fotografii apare alături de fetele ei la Paris.

„Cei din familie îmi spun că sunt nebună și că copiii mici nu au nevoie de astfel de călătorii. Dar îmi place să călătoresc și îi iau cu mine, pentru că nu am cu cine să-i las. Au fost deja în cinci țări. Le place.”

Redactare și adaptare: Olga Bulat