Vorbind despre moarte, la o ceașcă de ceai. Ce este o Death Cafe

Pe scurt, este o franciză socială și un spațiu unde oamenii se adună să bea ceai, să ronțăie biscuiți și să vorbească despre moarte. Discuțiile se duc în format liber, iar ideea inițială a unui anume programist englez – Jon Underwood a devenit populară în mai multe țări, tocmai pentru că acesta este un subiect de care mulți oameni se tem și pe care, vrând-nevrând, îl evită. De un an, Marina Fadeeva are grijă de o „Death Cafe” în or. Voronej din Rusia și, în contextul CampCamp 2019, a povestit despre ce anume înseamnă această franciză socială.

• De ce e nevoie să existe aceste „Death cafe”? 
• În societatea noastră, nu prea se vorbește despre moarte, deși toți se tem de aceasta. Noi avem spații în care să vorbim despre ritualurile legate de moarte, dar nu avem și unul în care să vorbim despre noi înșine. Eu mi-aș dori ca oamenii să aibă posibilitatea de a vorbi despre propria moarte ca ceva ce le aparține, adică să facă din asta un act personal – cum murim, ce se întâmplă cu noi după moarte, ce se va întâmpla cu corpul nostru după. La „Death Cafe”, auzim des istorii despre cum cu cineva s-a procedat așa cum nu și-ar fi dorit. De exemplu, istorii despre atei care sunt îngropați cu ritualuri religioase, pentru că așa vor rudele. De aici și întrebarea: cui aparține dreptul să aleagă? Eu îmi doresc ca oamenii să poată alege în acest sens. Dacă noi nu ne gândim la moarte șu nu vorbim despre moarte, nu o anulăm, în schimb, rămânem cumva dezarmați în fața acestor chestiuni. Dacă la „Death cafe” oamenii au posibilitatea să vorbească despre asta, ei își pot trăi viața mai departe cumva mai liniștit, mai interesant și, poate, chiar mai aventuros. 

• Cât de multă lume vine la evenimente? 
• Uneori, la primele ediții, vine foarte multă lume. Însă, de obicei, vin 15-20 de oameni și ăsta e tocmai numărul perfect pentru conversațiile noastre. Dacă e prea multă lume, discuțiile sunt mai dificile. Altfel, mai există un alt format, când sunt mai multe grupuri și discută între ele. Totuși, asta e ceva mai rar. Sunt oameni care vin regulat la eveniment, dar sunt și oameni care vin doar de câteva ori și nu vorbesc, ci numai ascultă. Vorbeam cu o colegă de la Moscova și ea spunea că a discutat cei din urmă. Pentru ei, asta era o încercare cel puțin de a se acomoda cu tema, care e una dureroasă și complicată. Pur și simplu, ei voiau să vină și să asculte și acesta era deja un mic succes pentru ei. După câteva întâlniri, puteau și să discute cu alți oameni. Sunt persoane care vin regulat numai ca să asculte tot felul de istorii interesante. Oamenii încep să aibă cunoștințe în acest cerc, să aibă amintiri comune și acesta este un aspect cultural interesant. 

• Despre ce anume discutați? 
• La întâlniri, oamenii vorbesc despre diferite lucruri. E clar că oamenii vorbesc despre moarte, dar și despre orice altceva vor ei. Sunt și adunări mai filosofice, unde oamenii discută despre conceptele morții în diferite religii sau povestesc istorii personale, despre cum ei au avut de-a face cu moartea. Se mai discută despre prevenirea suicidului, dar și despre eutanasiere, despre dreptul la moarte, ori despre ce își doresc oamenii să se facă după deces cu corpul lor, sau cum să le fie înmormântarea. Unii povestesc despre înțelegerile cu notarii despre felul în care își doresc să fie înmormântați. Se vorbesc și despre aspecte culturale – cărți, filme unde e abordată problema morții. Am avut și un grup care a discutat despre cum ar fi viitorul fără moarte. Or, alții văd moartea ca pe o boală și se gândesc la posibile tratamente ale acesteia. Deci, în general, vorbim despre toate pe lume. 

• Există un set de reguli în contextul acestor discuții? 
• Principala regulă e confidențialitatea. Noi rugăm ca oamenii nu repovestească istoriile personale auzite acolo. Altfel, dacă oamenii povestesc propriile istorii, atunci discuția e mai profundă, pentru că despre filme, de exemplu, poți vorbi și în alte locuri la fel de mult. „Death Cafe” este o posibilitate de a vorbi aprofundat despre moarte. Apoi, avem câteva principii – se refuză vânzarea serviciilor de înmormântare, în timp ce se petrece evenimentul. Am avut asemenea cazuri (râde). De asemenea, rugăm oamenii să nu insiste în a convinge pe alții despre propriile opinii cu privire la moarte. Să nu insiste pe un anume punct de vedere religios. Să nu se certe. Le spunem oamenilor care vin, de asemenea, că nu avem medici, nu avem experți și un program după care să discutăm. Totodată, le zicem că acestea nu sunt grupuri în care oamenii să învețe cum să treacă peste pierderea cuiva drag. Pentru asta, există grupuri aparte, de care se ocupă specialiști, psihologi. Cei care se ocupă de „Death Cafe” nu sunt psihologi, după idee. Știți că, de fapt, cel care a avut ideea primului astfel de eveniment, era programist și el avea grijă de aceste evenimente în Anglia. Pur și simplu, s-a trezit că nu are cu cine vorbi despre moarte și așa a pornit totul. 

• Ați spus despre unele istorii mai mult sau mai puțin comice pe care le povestesc oamenii care vin la „Death Cafe”… 
• Da, acolo, deși totul e despre moarte, se spun și multe istorii amuzante. Îmi aduc aminte despre un grup de prieteni, care au pierdut pe cineva în Thailanda. Și ei au privit prin Skype ceremonia de incinerare a prietenului lor… Apoi, s-au documentat despre cum pot aduce cenușa lui acasă și s-a dovedit a fi un proces lung și scump. Așa că l-au adus pe ascuns – au pus cenușa într-un termos pentru cafea și l-au trecut așa peste ocean. După, au și făcut un festival în cinstea lui, era programist, dar nu puteau arăta acolo doar coduri, așa că se uitau la videouri scurte și fotografii cu el. Petreceau vesel timpul. Acesta e modul lor de a-i păstra memoria. Ulterior, acest grup de prieteni au semnat și un act la notar, prin care se angajau să aibă grijă de ceremonie, dacă unul dintre ei moare. 

• Se întâmplă ca oamenii să nu înțeleagă de ce se fac aceste „Death Cafe”-uri?
• Oamenii pot să nu înțeleagă despre ce e asta, dar nu s-a întâmplat ca cei care vin la noi să fi nu fi înțeles corect ce se petrece acolo. În societate, sigură că există uimire și neînțelegere în raport cu asta, dar e și susținere, din moment ce oamenii vin la eveniment.