Vlad Druc: „Noi stăteam în piață și strigam «limbă, alfabet», iar protipendada de partid făcea privatizări și se îmbogățea”
Vlad Druc este unul dintre cei mai prolifici regizori de film din Republica Moldova, dar și unul dintre cei mai fideli documentariști ai perioadei de Renaștere Națională. A fost prezent cu echipa de filmare la Marile Adunări Naționale, la Podurile de Flori, la protestele dedicate readucerii limbii române, alfabetului latin, tricolorului, la votarea Independenței Republicii Moldova.
Influența rusă, din Moldova sovietică în Moldova independentă
Influența rusă n-a dispărut niciodată de aici, nu știu dacă a crescut, cred că mai corect e că s-a aprofundat, e mai plină de ură. De ce? Pentru că ei simt că pierd. Au trecut atâția ani și, oricum, se schimbă balanța.
Eu am o tristețe când trec prin centrul Chișinăului. Cu 35 de ani în urmă nu era clopotnița – căci sovieticii au aruncat-o în aer, era Vladimir Ilici acolo, în fața Guvernului, dar la tribuna ceea ieșeau scriitorii și toți oamenii curajoși. Azi mă apucă, să zic așa, metaforic, un plâns. De ce? Pentru că au trecut atâţia ani de zile şi, în esenţă, influența rusă rămâne, suntem divizați. O parte mai tineri de azi nu mai cunosc adevărul, nu mai știu pentru ce au luptat înaintașii, pentru ce au pledat acești scriitori care nu mai sunt în viață.
În anii de Renaștere Națională, eu filmam, și pe peliculă și pe digital, cu Iulian Florea, evenimentele din Piața Marii Adunări Naționale. Am făcut filmele „Ștefan cel Mare”, „Frontiere” și am folosit episoadele din PMAN. Toți strigau „hai la Adunare, la Ștefan cel Mare”. Veneau aici de la Grătiești, de la Strășeni, desculți, cu entuziasm. Țin minte ziua în care a fost votată declarația de independență. Pe Arcul de Triumf erau ciorchine de băieți tineri, nici nu știu cum au urcat acolo. Eu filmam de sus, de pe clădirea Guvernului, și de acolo, când am văzut masa aceea de oameni, nu se văd fețele, dar se vede mulțimea. Atât de puternică e emoția asta, toți păreau purtați de un gând – gata, s-a terminat, nu mai este puterea sovietică.
După aceea, încet-încet, ani la rând, am văzut cum se rărește lumea, am văzut, undeva filmam și văd niște tineri care izbesc, provoacă și dispersează ca să nu mai vină lumea, ca să se dezamăgească. S-a dezumflat, pur și simplu, au îmbătrânit cei care au luptat, unii au murit, mă iertați, dar așa este, s-a deschis Europa și, hei, lăsăm aici, nu mai facem nimic, ne ducem încolo. S-a diluat acest avânt patriotic, național, care, de fapt, ar trebui să fie.
Noi stăteam în piață, noi strigam „limbă, alfabet”, avem cadre când au început milițienii să bată, să ne rupă. Între timp, protipendada de partid s-a ocupat de privatizări și s-a îmbogățit. Mai ales partidele controlate de Federația Rusă. Rusia tot timpul a controlat forțele politice aici. De la 1812 până acum tot controlează.
Îmi amintesc cum au interzis Partidul Comunist. Căci comuniștii au nenorocit oameni. A trecut un timp – iar l-au băgat înapoi. E o tactică extraordinară bolșevică această încrâncenare din partea statului rus.
De ce-i încurcă Moscovei că vrem să ne unim?
Acum, mesajele de ură din Rusia ne țintesc pentru că noi am vrea Unirea. Dar ce le încurcă lor că vrem noi să ne unim? Eu nu mă unesc cu tătarii sau cu turcii, mă unesc cu neamurile mele, cu rudele mele. Unchiul meu, pe care nu l-am văzut, căci el în 1944 s-a dus în România și numai peste 13 ani i-a scris mamei sale, n-a putut să scrie, căci și acolo îi prindeau pe basarabeni și îi trimiteau înapoi la sovietici. A stat ascuns în munții apuseni și abia după 13 ani de zile bunica mea primește scrisoare că fiul ei, Vlad, e viu. Mi-au dat numele de Vlad în cinstea lui. Eu țin minte și acum cum boceau bunica și mama la colțul casei. Pentru ce ne-au despărțit? Rudele mele au fost deportate în 1949. Pentru ce lucrul ăsta? Asta înseamnă comunism, bolșevism. Este o teorie și o politică absolut eronată, toată lumea vede.
La noi, în copilărie, pe malul Prutului, aveam un aparat de radio și o antenă și ascultam în fiecare zi Europa Liberă. Pe aparatul de radio „Rodina” ascultam Europa. Ziua, tata întorcea antena spre sovietici, să nu vadă nimeni. Dar cum s-a întunecat, întorceam antena spre România. În pod aveam cărți românești, citeam acolo, pe mine tata m-a învățat să scriu românește înainte de a merge la școală. Eu am intrat în clasa întâi în ’55, dar undeva la 4–5 ani deam eu scriam românește. Pentru asta mă numeau naționalist?
Cum ei să fie atât de beligeranți, atât de cruzi față de alți oameni? Cum au aruncat ei clopotnița în aer,
câte biserici au fost închise în Basarabia, ca după aceea și Voronin, liderul comunist, să stea aici în catedrală, cu lumânarea, la slujbă, și Putin în Catedrala Mântuitorului din Moscova. Asta înseamnă perfidia și ipocrizia lor. Ei sunt ipocriți și folosesc și religia în scop meschin și asta e cea mai mare crimă, cel mai mare păcat.
Cum putea supraviețui un artist în perioada sovietică?
Am evitat să fac filme ideologice, ziceam că eu nu mă pricep, nu sunt membru de partid. Eu am făcut foarte multe filme despre cultură, am făcut trei filme despre trei Marii: Maria Cebotari, Maria Codreanu și Maria Drăgan. Am făcut filme despre „Noroc”, ansambluri etc. Am făcut un film despre găgăuzi, arta populară a lor, felul lor de a fi. Să știi că scriitorii găgăuzi vorbeau atunci perfect română. Mi-au scos din pod o carte de citire din perioada interbelică în limba găgăuză, dar cu caracter latin, și ciobanul care îmi vorbea îmi zicea mie „domnule, domnule” – vorbea perfect românește. Și parcă eram prieteni, parcă eram bine. Deci, rusul iar și-a băgat coada, a băgat zâzanie.
Când am făcut primul film de lung metraj – „Timp de a trăi”, despre cultură, m-am dus la Moscova, că acolo se dădeau aprobările. „O, moldovane, horoșo”, au zis. În schimb, la Chișinău, Ivan Bodiul, șeful partidului comunist, a dat 66 de puncte de „popravki”: să pui așa, să pui așa, să pui nu știu mai cum.
