AMINTIRI DIN DEPORTARE: „Draga mamei, astăzi am să mor şi tu ai să rămâi singură-singurică printre străini”
Străbunica mea, Silvia Petrușcu, a fost deportată în Siberia în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Motivul invocat al deportării a fost cel că provenea dintr-o familie de intelectuali din satul Cotiujenii Mari, atunci, județul Soroca. În 1941, tatăl străbunicii mele, Iacob Petrușcu, avea 59 de ani și era director de școală. Mama, Claudia Petrușcu, era învățătoare de clasele primare. Aveau o casă mare, câțiva stupi de albini și o livadă roditoare în curtea casei.
Silvia Petrușcu, una dintre cele 22. 648 de persoane deportate în primul val
Când a fost deportată, avea doar 15 ani și era elevă la Liceul „Regina Maria” din Chișinău. Îmi amintesc, din povestirile străbunicii, prin câte greutăți a trecut chiar din adolescență. Eu, fiind copilă, îmi plăcea să-i ascult amintirile. Îmi părea oribil faptul că, atunci când au fost deportați, familia a fost separată. Silvia a rămas cu mama sa, Claudia, iar despre tatăl său, Iacob, nu a mai știut nimic. Au primit o veste seacă, fără prea multe detalii, că a decedat, dar, cum îmi povestea străbunica, așa și nu a aflat unde este mormântul tatălui său.
Povestea drumului anevoios spre Siberia, parcurs în vagoane pentru vite, îmi părea una ireală și doar lacrimile străbunicii mele Silvia mă convingeau că un astfel de drum a fost posibil. Nu aveau de mâncare, nici apă. Primeau câte o căldare de supă și câteva felii de pâine neagră, pe care nu o putea mânca nimeni. Mergeau cu santinelele după apă fierbinte, căreia i se zicea „ceai”.
Când au ajuns în Siberia, au fost repartizați într-o casă cu „5 pereți”. Nu aveau suficientă mâncare, cei care lucrau primeau 600 de grame de pâine pe zi, iar copiii, cei bolnavi sau bătrânii – câte 100 de grame de pâine. Lucrau iarna la tăiat păduri, „păduri fără sfârșit”, cum le spunea străbunica. Zăpada era mare, iar temperatura ajungea până la -40 de grade.
Străbunica avea un frate, Anatolie Petrușcu, care nu a fost deportat, deoarece la acel moment își făcea studiile la București.
Cel mai dureros pentru Silvia a fost să-și piardă mama, în Siberia înghețată. Plângea de fiecare dată când îmi povestea despre mama. Vorbea cu atâta durere, încât pe mine m-a zguduit și de fiecare dată plâng când recitesc amintirile sale: „Draga mamei, astăzi am să mor şi tu ai să rămâi singură – singurică printre străini. Unica mea dorință a fost să ne întoarcem cu toții la casa noastră, să muncim şi să mai trăim cât va da Domnul. Te rog să nu mă uiți, chinul meu să-ți fie ca o călăuză în viaţă”. Astea au fost ultimele cuvinte rostite de mama, după care a parcurs cu ochii toată camera şi şi-a oprit privirea la mine… Din ochi au început să-i picure lacrimi… Grea era despărțirea… Eu nu puteam rosti niciun cuvânt, muțisem cu ochii mari deschiși. A stat aşa mama cu ochii pierduți, fără să mai spună vreun cuvânt. Nu mai putea. Apoi, parcă adunându-şi ultimele puteri, a strigat cu glas tare: „Silvia! Tolea!” Respira rar, tot mai rar. Am aprins pe geam lumânarea pregătită de mămica… Da, asta a fost tot, atât de trist şi aşa de repede… M-am speriat şi, tremurând toată de disperare, am strigat: „Mamă, măicuță dragă, nu mă lăsa singurică!”. Am scuturat-o, am sărutat-o, dar degeaba – nu m-a mai privit. N-a mai deschis ochii ei albaștri şi senini, pe care i-am iubit atât de mult şi pe care i-am visat mereu”. Acest fragment e dintr-un Jurnal al străbunicii mele, pe care ea l-a scris pentru noi, copiii, nepoții și strănepoții săi. L-a întitulat „Povestea vieții mele. O tinerețe pierdută în Siberia”. „Aflându-mă la București, în iarna anului 1994-95, am decis să scriu aceste rânduri închinate vieţii mele. E o poveste tristă, dureroasă, pe care aş vrea să o povestesc copiilor şi nepoților mei, tuturor celor care m-au cunoscut. E scrisă cu durere, stropită cu lacrimi amare, reînviind în memorie clipe şi întâmplări de neuitat, trăite departe, în Siberia”, scrie Silvia Petrușcu la începutul Jurnalului său.
Au urmat pagini grele despre Copilărie, Tortură, Despărțiri…
Copilăria: M-am născut la 11 octombrie 1925 în satul Cotiujenii Mari, județul Soroca, într-o familie de învățători… Mare a fost bucuria părinților de a avea o fetiță, după unsprezece ani de căsnicie…
Tortura: În noaptea de 13 iunie 1941, a izbucnit furtuna – deportarea întregii familii în Siberia. Pe la ora 2 de noapte au început să latre câinii, s-au auzit pași, apoi vorbe şi bătăi în ușă. Deodată casa s-a împlut de soldați… Ajungând la patul lui tata, au ordonat: „Sculați-vă, sunteți arestați”. O să ne împuște, ne-am gândit imediat. Aşa de tare m-am speriat că au început să-mi clănțăiască dinții în gură, să-mi tremure mâinile şi picioarele, gata să cad jos. Ce o să fie, Doamne? Ne uitam speriați unul la altul, neînțelegând ce se întâmplă… Ce ne aștepta? Unde ne vor duce? Ce va fi cu noi? Era ceva de groază. În întunericul nopții să părăsești casa unde ai trăit şi ai muncit o viaţă…
Despărțirea: Fiind cu toții arestați, am ieșit din casă şi am sigilat-o… Se făcea ziuă. Pe drum a răsărit soarele. Când am ajuns la Gara Cobâlea, vagoanele pentru noi erau gata. Ne așteptau vagoane de marfă și de vite, cu locomotivă… De tata ne-au despărțit, spunând că bărbații vor călători separat. În vagon eram 9 familii: 9 mame şi 21 de copii până la șaisprezece ani…
Sunt doar câteva fragmente din Jurnalul Silviei Petrușcu.
În toamna anului 1956, peste 15 ani, străbunica a revenit acasă, la baștină. Era deja căsătorită cu străbunicul, Trofim. Avea doi feciori, Vladimir și Anatolie și era însărcinată cu bunica mea, Galina.
Ion Ghilașcu, președintele Asociației „Plai natal” din Cotiujenii Mari, după ce a studiat arhivele deportărilor, afirmă că „familia Petrușcu a fost o familie obișnuită de pedagogi, care a lucrat cinstit şi nepărtinitor atât în anii ocupației țariste, cât şi în anii de revenire în Patria-Mamă, fără a dispune de importante bunuri materiale, a fost practic distrusă, lipsind-o de dreptul la un viitor demn. S-au scurs 79 de ani de la tragicul eveniment din 12-13 iunie 1941, de la deportarea familiei Petrușcu în gulagurile staliniste. Familia de pedagogi Iacob şi Claudia Petrușcu din Cotiujenii Mari aveau cea mai nobilă misiune – educau generația tânără. Pierderea părinților în gulagurile staliniste a fost o lovitură puternică pentru Silvia. Cu toate acestea, ea a depășit marea tragedie familiară, urmând un singur scop: să supraviețuiască cu orice preț deportării staliniste şi să prelungească viaţa dăruită de părinții săi”.
Deportările din Cotiujenii Mari
Comuna Cotiujenii Mari, cea mai mare localitate de atunci din județul Soroca, a fost grav afectată de ocupația bolșevică. 71 de familii, în total 157 de persoane, au avut de suferit. Printre acestea au fost familii de țărani înstăriți, familii care au colaborat cu autoritățile române, familii de pedagogi, avocați. Nu au fost scutite nici mamele cu copii mici, femeile însărcinate și bătrânii bolnavi şi neputincioși.
Ion Ghilașcu îşi amintește că „în anii 1940-1949, au avut loc mai multe valuri de deportări, victime devenind familiile de țărani înstăriți numiți de autorităţile sovietice „chiaburi”, familiile de profesori, procurori şi primari, numiți „dușmani ai poporului”. Doar în prima perioadă a deportărilor din 1940-1941 au fost ridicați în ținuturile Uralului, Siberiei şi Kazahstanului, 22. 648 persoane – cei mai devotați oameni ai meleagului basarabean”.
Deportările din Sămășcani
În satul Sămășcani, raionul Șoldănești, 45 de persoane au fost ridicate și deportate în Siberia. Cauzele deportărilor fiind similare cu cele din alte sate din Moldova. Țăranii au fost învinuiți de colaboraționism cu partidele politice românești, fiind deportați, în primul rând, capii familiilor, tații.
Zinaida Banari, profesoară de istorie la Gimnaziul Sămăşcani, ne povestește istoria familiei sale: „Buneii soțului, Apostol Timofei și Liuba, au avut de pătimit de pe urma deportărilor în două valuri. În primul val, din 1941, a fost ridicat capul familiei, Apostol Timofei, învinuit de colaborare cu Partidul Național Liberal, iar Apostol Liuba, cu cei 5 copii, a fost ridicată în 1949 la 6 iulie, şi duși în Kurgan. Cel mai mic copil din familie avea 4 ani, iar cel mai mare – 9 ani.”
Zinaida Banari mai povestește că mama soțului său, Banari Agafia, este până în prezent singura în viață martoră a deportărilor din satul Șamașcani. Pe atunci ea avea doar 8 ani și a trecut prin al doilea val al deportărilor din 1949, în care au avut de suferit țărănimea înstărită, cei care aveau pământ, fiind numiți „culaci”.
„Al doilea caz este străbunica, Ecaterina Căldăraru, care a fost ridicată cu copiii Dumitru, Trofim și Fiodor. Ultimul a dispărut fără urmă în 1941, în primul an de deportări, după cum îmi povestea mama, nepoata Ecaterinei. Fiodor era militar în armata română. Odată cu venirea puterii sovietice, a fost încătușat și deportat în Siberia, dar nu a mai ajuns. L-au omorât. Cum? Nu a mai știut nimeni nimic despre el, pur si simplu, am primit vestea că a dispărut fără urmă”, povestește Zinaida Banari.
Ecaterina Donos, din satul Sămășcani, scrie în volumul „Calvarul deportărilor”: „În 1949, într-o noapte, au venit soldați înarmați și au deportat-o pe bunica în Kurgan, pentru că nu i-a dat o roabă unui brigadier care construia un iaz. El a notat-o într-un carnet și după câteva zile a fost arestată, împreună cu trei feciori ai săi. Cel mai mare, cu alți bărbați, a fost încuiat în vagoane și nu s-a mai auzit nimic despre el. Acolo, probabil, s-a stins din viață”.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 au fost deportați în Siberia peste 20 de mii de basarabeni, acuzați de organele represive și exilați pe termen de până la 20 de ani.
Raionul Șoldănești, la fel ca și alte raioane de la noi, a fost profund afectat de fenomenul deportărilor. Urmașii celor deportați au editat un volum, „Calvarul Deportărilor”, care conține mărturii cutremurătoare despre drama persoanelor deportate în Siberia și Kazahstan în anii 40 ai secolului XX. În volum sunt clasificate comunele din raion, identificând familiile supuse deportărilor staliniste.
Tot în memoria victimelor deportărilor, în 2012, în Șoldănești, a fost inaugurată o piatră comemorativă în memoria celor deportați, la gara feroviară, locul unde toate familiile din raion au fost urcate în vagoane și duse în surghiun. Pe monument citim mesajul: „Monumentul este ridicat în memoria celor ce au fost deportați în Siberia din gara feroviară Șoldănești de regimul totalitar stalinist, care prin suferință și jertfă lor au salvat credința, adevărul, libertatea și demnitatea noastră națională”.
