Interviu: „Pentru ca o societate să avanseze, acolo trebuie să funcţioneze legea”

Interviu cu psihiatrul Mircea Blajin

— Dle Blajin, recent, aţi lansat cartea „Culoarea frontierelor”. Cum a fost să o scrieţi şi, de fapt, de unde a început totul?

— Cum am spus şi în cadrul lansării, văd asta ca pe o realizare a unui vis din copilărie. Credeam că va rămâne mereu doar vis. La un moment dat, am realizat că visurile nu trebuie lăsate pentru mai târziu, ci realizate imediat. Probabil, şi lucrul care l-am făcut şi asupra mea, fiind în străinătate, şi părăsirea baştinei, m-au făcut să accelerez şi să simt ca pe o nevoie stringentă expunerea acestor gânduri. Al doilea motiv a fost legătura strânsă cu părinţii mei şi informaţia, foarte multă, pe care o păstram şi o păstrez încă fragmentat în memoria mea. Am început să scriu cartea acum doi ani, când taică-meu era slăbit. Acesta a fost un fel de a păstra legătura cu el. Aveam un motiv să telefonez destul de des acasă şi, de fiecare dată, îl rugam să-şi mai amintească şi să îmi mai spună câte ceva. Aveam, într-o măsură oarecare, scopul de a-l ajuta de la distanţă să nu se lase dus de greutăţile bătrâneţii şi de singurătate.

— În acest sens, este scrisul un remediu terapeutic?

— Sigur. În plus, cartea m-a ajutat să-mi formez stilul şi să-mi înşir ideile provenite din lucrul pe care l-am făcut în psihanaliza personală, unde principiul de bază e libera asociaţie şi lăsarea în voie a cursului gândurilor. Adică, începi să vorbeşti ceva şi, la un moment dat, îţi vine altceva, care poate avea o legătură poate inconştientă cu celălalt. E un fel de fir roşu pe care îl urmezi – depeni mosorul după fir. Acesta a fost principiul meu.

— Dar cum ne afectează în viaţă lucrurile care ni se întâmplă în copilărie? Dvs. faceţi referire în carte inclusiv la modul în care alege să nască o mamă, precum şi la alte experienţe cruciale legate de copilărie…

— Tot ce se întâmplă în copilărie, începând de la procesul naşterii, după cum aţi menţionat, are un impact primordial asupra dezvoltării fiecăruia. Asta e clasica psihologiei şi a psihanalizei. Impactul e unul mare şi, pentru a-l explica azi, cred că ne-ar trebui să vorbim mai multe ore în şir. Sunt scrise numeroase volume la acest subiect. Sunt şi multe întrebări discutabile, multe şcoli care-şi expun părerea de pe poziţii diferite. Esenţa, însă, rămâne aceeaşi. Impactul copilăriei, începând cu primele momente de viaţă, e determinator asupra formării personalităţii de mai târziu. La fiecare etapă sunt afectate anumite nivele de funcţionare psihologică. Bunăoară, cu cât efectele sunt mai timpurii – acestea pot avea consecinţe pozitive ori negative – cu atât urmările sunt mai profunde. Cu cât impactul este mai tardiv, cu atât schimbările care pot veni sunt mai superficiale, din punct de vedere al funcţionării noastre. Printre efectele profunde am în vedere psihoza şi tulburările foarte grave. Mai puţin profundă ar fi nevroza, care e mai uşor curabilă, or, persoane cu nevroză suntem majoritatea. Cel mai important, atunci când te ocupi de copil, e să o faci din primele momente, când el este profund dependent de mamă. În primele clipe, primele săptămâni, luni, copilul, aşa spun cercetările în domeniul psihologiei, are percepţia că face corp comun cu mama, adică, copilul şi mama constituie un tot întreg. Apoi, are loc sevrajul, cum l-am descris în carte, progresiv – copilul realizează că mama nu-i chiar permanent alături de el, înţelegând că el e ceva deosebit de ea. Atunci se şi formează percepţia de sine, cu tot complexul de senzaţii corporale pe care le are copilul.

— Vorbeaţi în carte şi despre alăptare, despre cum întreruperea bruscă a acesteia îi influenţează pe unii dintre copii. În context, făceaţi o analogie cu politicienii, la care această lipsă se poate manifesta acum prin furt…

— Bine, asta a fost mai mult o mică paranteză de relaxare, în contextul problemelor dureroase din spaţiul nostru, aş spune. Nu vorbesc numai despre Moldova, ci despre întreg spaţiul post-comunist, unde, după cum am remarcat mai târziu, funcţionarea legii nu e, să zicem, perfectă, ci chiar una foarte degradată. Adică, pulsiunile distrugătoare pe care le avem fiecare dintre noi – că nu putem zice că cineva e doar rău şi altcineva doar bun – când nu e cadru legal într-o societate, care să ne poată menţine într-o anumită limită, se manifestă mai des. O persoană, dacă va fi sigură că o faptă dăunătoare societăţii va fi pedepsită în orice situaţie şi de pe orice poziţie s-ar afla, nu ar săvârşi-o. Asta dacă legea ar funcţiona. Trebuie să ne dorim să construim o societate care să aleagă calea prosperităţii. Nu e perfecţiune şi în Occident, unde lucrez acum de mai mult de 20 ani, dar acolo legea funcţionează, iar în consecinţă dinamismul şi evoluţia lucrurilor au un trend pozitiv, în opinia mea, cu toate problemele care apar. Sistemul social acolo se autogestionează. Dacă sistemul legal nu e încadrat într-o funcţionare corectă, adecvată, atunci totul se perturbează şi lasă loc pentru ceea ce vedem în spaţiul nostru. Şi nu doar în zona Moldovei, ci a tuturor ţărilor din fostul bloc socialist, corupţia e o problemă majoră, având, totuşi, diferite grade de diferenţă.

— Dar cum am putea depăşi aceste situaţii? Cetăţenii spun că de vină sunt politicienii, dar politicienii sunt cei pe care noi îi alegem. Până la urmă, se formează acest cerc închis, iar problema persistă şi în continuare.

— Nu vreau să dau nişte răspunsuri determinative. Nu am un răspuns la această întrebare, dar am unele reflecţii şi gânduri, pe care le-aş putea expune. Cred că pentru ca o societate să poată avansa, trebuie să funcţioneze legea. Dacă va funcţiona legea, vor fi şi alte schimbări. Sunt optimist din fire şi cred că oamenii din această mică ţară au un foarte mare potenţial să construiască lucruri frumoase. Pentru asta, însă, ei trebuie să aibă şi nişte condiţii.

— Care ar fi acestea?

— De exemplu, vrei să deschizi o firmă. Atunci ar trebui să ai ajutor, să ai susţinerea celor care conduc acest stat. Persoanele din anturajul meu, cei cu care comunic, îmi spun adesea că au frâne în acest sens. Nu vreau să intru în detalii, că ele sunt bine cunoscute şi nu merită să le expun şi aici, nu acesta e scopul meu.

— Spuneaţi că aţi plecat din R. Moldova acum 20 de ani. Cum era să plecaţi pe atunci? Cât de dificilă v-a fost adaptarea acolo? Prin contrast, cum vedeţi acum R. Moldova?

— Am plecat pe când nu se pleca în masă din R. Moldova, când plecarea din ţară era o excepţie. M-am dus cu visul să mă întorc şi să fac ceva frumos în Moldova, în domeniul psihanalizei. Aceasta a fost ideea de la început. Apoi, ea a evoluat pe parcursul anilor. Ca persoană, sunt foarte ataşat de baştină şi foarte ataşat de părinţi şi, prin urmare, nu-mi imaginam că, la un moment dat, voi decide să părăsesc tot ceea ce mă leagă de aceste lucruri şi să mă instalez în altă parte. Nu-mi imaginam aşa ceva, deşi îmi lăsam rezerva să decid mai târziu. Scopul meu iniţial era, totuşi, să mă formez profesional şi să revin în ţară. Cu timpul, probabil, m-au ajutat să-mi iau decizia munca pe care am efectuat-o acolo şi circumstanţele în care nimerisem. În Franţa, mi-am zis că mi-am făcut profesionalizarea şi că pot reveni în ţară. Nu căutam o altă cale. Dar, mi-au propus să rămân, spunându-mi că au nevoie de mine. Mi-am spus, în acea perioadă, ştiind de bulversările şi instabilitatea de aici, că nu ar fi încurajator să revin. Cu toată că am avut un grup de colegi care s-au întors, după care au plecat din nou. Eu cred că, în toţi aceşti ani, nu s-au creat condiţii favorabile pentru a-i primi pe cei care au plecat de acasă. Apropo, eu am început să mă consider român basarabean abia după ce am plecat în străinătate, că atunci când eram aici, mă consideram moldovean sovietic, pe acele timpuri. Am mulţi colegi şi prieteni din România cu care simt, chiar fiind acolo, că suntem acelaşi neam. Am descoperit ceea ce nu îndrăzneam să descopăr aici, pentru că am avut acei ani de spălare a creierilor, iar ideologia de care se vorbea atunci a avut un impact major asupra noastră şi cred că până şi astăzi o parte din populaţie rămâne afectată de acea ideologie, care ne-a schimbat valorile şi a realizat scopul celor care au organizat asta.

— Consideraţi că ne influenţează în vreun fel limba pe care o vorbim, felul în care ne identificăm din punct de vedere lingvistic?

— De fapt, vorbind o altă limbă latină, cum e franceza, eu am redescoperit limba română şi, adesea, când caut cuvintele din franceză în română pentru a mă exprima, ajung la concluzia că sunt aceleaşi cuvinte, dar pe care eu nu le utilizam. Adică, mi-am îmbogăţit româna, vorbind franceza. Însă, revenind la ceea ce aţi spus, nu cred că impactul e determinant, pentru că limbile pe care le vorbim sunt o bogăţie a noastră şi asta nu trebuie subestimat.

— Vă întrebam asta, pentru că, de exemplu, la alegerile din 2016 s-a speculat mult ideea limbii pe care o vorbim şi a identităţii noaste…

— Ceea ce spuneţi, pentru mine, e un fel de separatism, care dacă facem o analiză comparativă, arată aproximativ ca şi separatismul apărut la noi, după destrămarea imperiului sovietic. De altfel, fenomenul există şi în alte state – în Spania, în Franţa. Cred că acesta are şi un anumit fel de gândire în spate, şi are şi un anumit scop. Adică, ne separăm şi controlăm un teritoriu, impunem unele valori care sunt mai puţin acceptabile altfel. Şcoala istoriei, care a venit cu nişte consecinţe grave şi de care nu ţinem cont, arată trist, în perspectiva repetării greşelilor anterioare. Cred că asta e o trăsătură negativă a evoluării societăţii – cea de a repeta momentele negative, când istoria are şi momente pozitive care pot fi preluate.

— Amintiţi-vă, după ce aţi făcut studii aici, în R. Moldova, de ce aţi ales anume psihiatria?

— Aşa cum am spus şi în carte, a fost o alegere inconştientă. Începusem să lucrez în calitate de medic psihiatru-narcolog la Edineţ şi tot atunci a început să îmi placă ceea ce aveam de făcut. Pe timpurile celea, activitatea de psihiatru-narcolog într-un centru raional era văzută ca o specialitate neimportantă, deoarece nu te ocupai de pacienţi asupra cărora puteai vedea imediat rezultatele muncii tale, aşa cum e în cazul chirurgilor, de exemplu. În psihiatrie, lucrăm cu persoane vulnerabile, foarte fragile, asupra cărora vedem rezultatele nu după o intervenţie, ci după mulţi ani de lucru. Adică, nu aş spune că e o specialitate valorizată, în afara faptului că ţie îţi place acest lucru şi tu îl apreciezi. De fapt, când am început activitatea, îmi ziceam că mă voi reprofila, exista aşa posibilitate pe atunci. Dar, văzând că e ceva foarte nobil să lucrezi cu persoanele fragile pe plan psihologic, am decis să rămân. Cred că pacienţii noştri sunt cele mai fragile persoane din societate şi, înţelegând în acel moment cât de mare nevoie au aceste persoane de a fi ajutate, mi-am dat seama că vreau să rămân.

— În privinţa muncii dvs, în carte făceaţi referire la două paciente care au avut de suferit în urma unui abuz din partea tatălui lor. În R. Moldova, se vorbeşte prea puţin despre cazuri de acest gen, deşi ştim că există multiple. De ce credeţi că se întâmplă asta? Ar putea fi evitate asemenea situaţii, dacă s-ar vorbi poate mai mult despre educaţia sexuală, despre cum tinerii ar trebui să-şi protejeze corpul, despre cum statul ar putea depune mai mult efort pentru a-şi apăra cetăţenii?

— E o întrebare foarte actuală – agresiunile sexuale şi incestul, dacă să vorbim de familie. Vorbim de nişte lucruri de o gravitate fără precedent, însă care au loc practic în orice societate. Sunt nişte regiuni rurale în Franţa unde acestea sunt fenomene destul de răspândite. Probabil, şi în Moldova sunt medii unde incestul şi agresiunile sexuale sunt destul de răspândite. Impactul asupra persoanelor care au de suferit de pe urma acestor agresiuni e unul major. Cred că nu este posibilă eradicarea absolută a acestor infracţiuni, din păcate. Totuşi, cum am mai spus, dacă există o lege care funcţionează corect, atunci infractorii sunt restrânşi în acţiunile lor. Dacă un infractor ştie că ar putea scăpa fără pedeapsă, asta chiar îl poate stimula în a-şi efectua pulsiunile distrugătoare, care în mod normal sunt interzise de societate.

— Mai spuneaţi în carte, la un moment dat, despre cât de bine învăţau fetele în clasa dvs., şi nu doar. Ce se întâmplă cu aceste fete când cresc? De ce bărbaţii ajung deputaţi, miniştri, preşedinţi, iar femeile – acced mai puţin în aceste funcţii?

— E o chestiune delicată şi aceasta. Suntem de o cultură misogină în acest spaţiu. Chiar vorbeam recent cu cineva şi ne spuneam că în conducerea de pe timpuri majoritatea erau bărbaţi, femeile erau o excepţie la conducere. Cred că există şi o legătură cu religia, unde femeia îşi are locul ei, chiar şi în biserică, femeia trebuie să fie supusă şi aşa mai departe, iar aceste tradiţii se menţin, şi sunt un fel de frâne a progresului. Cred că ceea ce se petrece în Moldova la momentul de faţă, are şi o tendinţă pozitivă, că vedem femei destul de active în politică, am avut şi o femeie candidat la preşedinţie. Totuşi, mai e multă de muncă în societate, iar asta rămâne o întrebare destul de complexă.

— Din R. Moldova au migrat foarte multe femei, lăsând copiii fie în grija soţilor, fie a rudelor. Ce înseamnă această separare pentru relaţia dintre mamă şi copii?

— Un copil are nevoie de părinţii săi mai ales pe parcursul primei etape de dezvoltare. Problema e acolo unde copiii rămân fără supraveghere sau rămân cu unele persoane care nu pot să-şi joace rolul lor de părinţi. Acolo, apare tragedia, acolo pot să apară anumite tulburări în dezvoltarea de mai departe a acestor copii. Mai contează vârsta la care pleacă mama. Dacă e să luăm vârsta şcolară, cea mai mare parte a personalităţii lor s-a format, dacă pleacă când copii sunt sugaci, perioadă în care ei sunt cei mai fragili, atunci şi impactul e mai mare, mai ales, dacă nu există nişte înlocuitori a maternului şi paternului, care să fie solizi şi să poată da copilului ceea de ce el are nevoie. Dacă copiii rămân fără supraveghere, pot apărea probleme destul de serioase.

— Vorbim acum despre depresie, mai des decât o făceam anterior în societatea noastră. Totuşi, depresia continuă să fie văzută ca un fel de suferinţă „neserioasă”. Cum poate fi aceasta depăşită? În ce măsură ne putem trata singuri şi când ar trebui să mergem la specialist?

— Stigmatizarea suferinţei psihice e destul de răspândită în societate, nu numai la noi, de altfel, ci şi în Franţa. Acum, lucrăm foarte mult pentru destigmatizarea în raport cu persoanele care pot prezenta unele probleme psihologice. Cred că, într-o anumită măsură, descrierea experienţei mele personale de nevroză, a fost un exemplu prin care am vrut să spun că, bine, putem şi să vorbim despre problemele noastre fără a vedea asta ca pe o ruşine. Or, de ce oricine poate face o hipertensiune arterială, un diabet, o altă problemă, dar nu ar putea face o depresie? Asta se tratează. Însă, nicio persoană nu e la adăpost de dânsa – sunt cazuri multe de personalităţi ilustre, de preşedinţi de ţară, de scriitori, artişti, să nu mai vorbesc de oamenii simpli, care au suferit de depresie. Statutul tău în societate nu e o piedică pentru apariţia unor tulburări psihologice. Depresia trebuie tratată la timp şi, tot la timp, trebuie acceptat că suferi de o depresie. Celor care vor citi interviul le-aş spune să nu le fie frică să se adreseze la specialist. Îndrăzniţi şi veţi vedea că se poate de trecut mai cu puţină suferinţă peste asta, vă veţi putea elibera mai uşor de ceva care vă doare.

— Ce lucruri e bine să facem, pentru a ne menţine sănătatea mintală într-o stare bună?

— Nu cred că sunt chestiuni cum e gimnastica sau sportul pentru corp. Sunt de părere că viaţa în societate ne impune să ne menţinem sănătatea mintală, pentru că, uite, venind dimineaţa la muncă, trebuie să fim integri, să putem efectua toate sarcinile pe care le avem, să putem progresa. Dacă, la un moment dat, apar nişte disfuncţionalităţi majore, putem avea dificultăţi. Profilaxia ar fi să ne întrebăm noi înşine cum ne simţim din punct de vedere psihologic şi, în acelaşi timp, să vedem reacţia altora, că sunt anumite tulburări în contextul cărora persoana nu poate avea o părere critică asupra sa. Cred că nu sunt nişte măsuri deosebite pentru profilaxie – să trăim viaţa cum ne-o trăim, pe deplin, fără frică, dacă avem intenţii bune, după regulile societăţii în care ne aflăm. Şi, dacă observăm că avem nişte probleme, să ne punem întrebări şi să mergem să cerem părerea unui specialist.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă