Suferinţa nevăzută a părinţilor

În fiecare an aproximativ 200.000 de copii din Europa sunt diagnosticaţi cu cancer. Deşi numărul îmbolnăviţilor se reduce cu fiecare an, specialiştii susţin că, depistată la timp şi tratată corect, boala poate fi vindecată. Una dintre condiţii este susţinerea psihologică a copilului de către cei apropiaţi. Dar ce poate fi mai chinuitor pentru un părinte decât suferinţa copilului său? Ce fac aceşti părinţi, cum luptă în fiecare zi, cum le zâmbesc copiilor când sufletul le plânge?

Pe holul Secţiei de Oncopediatrie a Spitalului Oncologic din Chişinău e o linişte specială. Copiii şi părinţii lor sunt retraşi prin saloane. Eleonora Leahu e din Chişinău, dar de ceva timp este locatara salonului nr. 4 din această secţie. Citea o carte, veghind somnul lui Ştefănel, fiul ei de 2 anişori.

„Doamne, de ce?”

Cu jumătate de an în urmă au fost internaţi în acest spital pentru prima dată. Ştefănel fusese diagnosticat cu o tumoare la rinichi. Vestea a fost foarte dură pentru familia cu doi copii, care încerca să facă totul ca micuţii să crească sănătoşi şi fericiţi. „Doamne de ce? – această întrebare o repetam mereu. Nu puteam să-mi explic cele întâmplate, iar gândurile te omoară în fiecare zi. La început refuzam să vorbesc, să ascult, să mănânc. Nu puteam vedea medicii, nu doream să cunosc pe nimeni”, explică Eleonora starea pe care a trăit-o în momentul în care a aflat despre maladia ce l-a afectat pe Ştefănel. Zice că niciodată nu s-a gândit că va ajunge iarăşi în acest spital, de care se ferea de pe când împlinise 18 ani. Atunci a suportat aici o operaţie de fibrom.

„Acum trăiesc cu ziua de azi, pentru că nu ştiu ce va fi mâine. Nu doresc nimănui aşa ceva, să vezi cum suferă propriul copilaş. Ţi se strânge inima să-l priveşti doar…”, ne-a mărturisit Eleonora.

Soţul ei, Valentin Leahu, munceşte mult, pentru ca micuţii să nu ducă cel puţin lipsuri materiale. Cheltuielile obişnuite se adaugă la cele pentru tratamente, căci sistemul medical nu le oferă toate cele necesare. În timp ce Eleonora este internată alături de Ştefănel, acasă le duce dorul încă o fetiţă cu un an mai mare. „Acum nu înţeleg de ce ni s-a întâmplat asta, dar o să înţeleg. Dumnezeu a îngăduit aşa. Nu-i nimic peste puterile noastre”, se încurajează Eleonora.

Ştefănel este foarte ataşat de mama sa, mai ales când trebuie să depăşească durerile tratamentelor. Chimioterapia îl slăbeşte mult, el devine agitat, iar mama trebuie să fie alături în orice clipă – puternică, mângâietoare şi bine dispusă. Salvarea lui vine şi de la laptele matern. „Medicii mi-au spus că dacă am posibilitate să-l alăptez, atunci e foarte bine, căci este şi un aport de imunitate, şi un calmant pentru el”, adaugă Eleonora.

Vorbea printre lacrimi, însă văzând că se trezeşte Ştefănel, Eleonora a devenit imediat cel mai pozitiv om din lume. „Stresul nostru este enorm. Vă spun sincer că mă simt pierdută, uneori cred că nu mai am niciun scop în viaţă, dar în fiecare clipă în care văd ochii copiilor, nu doar că renunţ la propriile lacrimi – încep să cred că o să trecem peste toate şi că va fi bine în viitor. Copiii nu trebuie să vadă cum plâng sau că mi-e rău. Pentru ei, eu sunt întotdeauna zâmbitoare, ei nu cunosc altă viaţă a mea”, mărturiseşte Eleonora.

Mama, încurajată de fiică

Maria Morari este o adolescentă de 16 ani din Hârbovăţul Vechi, raionul Anenii Noi. Cu un an în urmă a fost diagnosticată cu o tumoare la picior. Acum este internată în acest spital, neputându-se coborî din pat. Mama ei, Angela Morari, este alături de ea în permanenţă. O ajută cu gândul şi cu fapta, doar ochii nu şi-i poate usca de lacrimi. „Deseori ea mă încurajează pe mine, îmi spune: „Lasă, mămică, că o să fie bine”, în loc să fiu eu cea care o susţin’, spune mama Mariei.

Acasă le aşteaptă familia – doi frăţiori care le duc dorul. Capul familiei este plecat la Moscova, la muncă, altfel cum ar fi posibil să întreţii gospodăria cu trei copii, în timp ce mama şi fiica au nevoie de atâtea prin spitale? „A plecat la Moscova de când cu prima operaţie, banii se duc pe medicamente, pe injecţii. Câteodată Maria vede ceva din produse pe la alţii şi ar vrea şi ea să-şi mângâie durerea cu ceva gustos, dar eu n-am posibilitate. Copiii înţeleg că n-am de unde şi nu pot să le dau…”, spune Angela Morari.

Spitalul, suferinţele, tratamentele dureroase nu o împiedică pe Maria să viseze frumos. Îi este dor de şcoală, spune că ratează orele şi-i pare rău. Cel mai mult îi place istoria şi educaţia fizică. „Eu sunt mai băieţoasă decât alte fete şi chiar mai puternică decât mama. Când voi ieşi de aici, vreau să revin la lecţii şi să absolvesc şcoala cu note mari”, mărturiseşte Maria. Visul ei cel mai mare este să devină poliţistă sau detectiv. „Eu voi fi dură cu cei răi. Ştiu că poliţiştii fac mişcare, de aceea trebuie să pot merge cât mai degrabă”, adaugă Maria.

Lupta continuă pentru viaţă

Cei patru membri ai familiei Rotari din Chişinău cunosc şi ei aceste suferinţe deja de un an. Micuţa Bianca-Maria a fost diagnosticată cu leucemie la doar doi anişori. „Bianca a fost un copil aşteptat, ne doream mult o fetiţă. Din moment ce am aflat că sunt însărcinată, ştiam că va fi Bianca”, spune Irina, mama ei.

Fericirea unei familii împlinite, în care creşteau un băiat şi o fetiţă, a fost adumbrită într-o singură zi. Totul s-a început de la o cădere a fetiţei în timp ce se juca. „Toată noaptea a avut febră, iar dimineaţa am mers să facem analizele. Astfel am aflat de leucemie. A început isteria, nebunia, urgenţa.  Atunci am văzut pentru prima dată un bărbat să plângă în hohote. Lângă soţ, nici eu nu mă puteam opri din plâns primele trei zile”, se destăinuieşte Irina.

Acum, toată familia încearcă să fie puternică pentru Bianca. Irina consideră că aceşti copii simt  energia pozitivă şi astfel sunt motivaţi să lupte în continuare cu boala. „Trebuie să lupţi, trebuie să ai dispoziţie, ce să faci? Mamele trebuie să arate că totul e bine. Trebuie şi să dansăm, să cântăm, să zâmbim, viaţa merge înainte, altfel copiii se vor închide în sine şi ne va fi tuturor şi mai greu”, crede Irina.

În august 2010, datorită experienţei trăite, Irina Rotari a fondat asociaţia „Copilărie fără leucemie”. Astfel ea încearcă să atragă atenţia celor ce vor să susţină familiile cu copii care suferă de această maladie. „De la început nu puteam să vorbesc atât de liber, acum însă nu mi-i jenă să discut despre problema fetiţei mele. Dacă nimereşti într-o astfel de secţie, cu cancer sau leucemie, trebuie să fii gata de orice. Eu, teoretic, înţeleg, însă nu sunt gata de scenarii pesimiste, nu pot să accept aşa ceva şi e mai bine să lupt”, spune Irina.

Larisa Rusu, şefa Secţiei de oncopediatrie, confirmă faptul că povara părinţilor cu copii diagnosticaţi cu asemenea maladii este foarte grea, şi ei au nevoie de sprijin, mai ales în prima perioadă, ca să înţeleagă ce au de făcut.  „Cel mai greu este să reuşească să se mobilizeze. Starea de şoc îl afectează pe fiecare, pentru unii durează câteva zile, la unii însă nici după câteva luni nu dispare, depinde de fiecare persoană în parte”.  Dna Rusu consideră că, alături de medici, părinţii le sunt de mare ajutor copiilor în aceste momente.

Corina MOROZAN, ŞSAJ