Reflecţii proaspete în artă despre socialism, realism şi istorie

260-soc1Pe când URSS se destrăma, iar statuile monumentale în stil socialist realist au început să fie dărâmate de pe soclurile lor, Deimantas Narkevičius studia sculptura la facultatea de arte plastice din Vilnius. Asista stupefiat la o devalorizare spectaculoasă a tot ce se numea Sculptură, a tot ce studia el şi a viitorului său ca profesionist. Soluţia la criza iminentă a fost să-şi lase sculele tradiţionale de sculptor şi să se apuce serios de montajul video – a început să sculpteze în film.

Nu e de mirare că multe dintre lucrările pe care le produce astfel sunt de cele mai multe ori reflecţii despre viaţa dintr-un spaţiu postcomunist. Multe dintre ele vizează şi iconoclasmul monumentalist. Bunăoară, în una dintre lucrările sale renumite – “Cândva în sec. XX” – folosind tehnica de rulare a imaginilor video în sens invers, artistul oferă privitorilor un reportaj documentar din anii ‘90, în care vedem nu cum e dărâmată statuia lui Lenin, ci cum e înălţată, în aplauzele unei mulţimi, pe undeva prin Lituania. Narkevičius afirmă tranşant următorul lucru: “Toţi păreau a crede că prin eliminarea acestor obiecte monumentale se vor produce imediat schimbări majore în societate. Adevărul, însă, e foarte diferit – mulţimea a eliminat nişte martori tăcuţi ai istoriei”. Unii dintre aceşti “martori” mai rezistă încă, deşi strămutaţi în muzee sau în colecţii private, iar alţii chiar în locurile unde au fost plasaţi iniţial. O astfel de lucrare este şi uriaşul bust al lui Karl Marx din oraşul german Chemnitz (fostul Karl-Marx-Stadt), cunoscut şi sub denumirea de “Căpăţâna”.

260-soc2Multă lume a fost surprinsă când a aflat despre ambiţioasa propunere a sculptorului Lev Kerbel de a instala, în primul rând, doar un bust, căci, afirma el, Karl Marx nu are trebuinţă nici de picioare, nici de mâini; capul lui spune totul. În al doilea rând, lucrarea era să fie de 7 metri înălţime, 7 lăţime şi 9 adâncime. Cu toate acestea, proiectul a fost realizat. În varianta finală, acesta cântăreşte împreună cu postamentul peste 40 de tone. Bustul a fost dezvelit în timpul unei parade din 1971 în aplauzele unei mulţimi care număra peste 250.000 de oameni.

O astfel de lucrare nu putea să nu-l intereseze pe Narkevičius, mai ales că şi Kerbel – unul dintre cei mai productivi sculptori sovietici, era profund mişcat de atmosfera de un sacru nou instalată în URSS. Cel puţin, Kerbel afirma următoarele: “Când a murit Lenin, aveam vreo 6 anişori. Cei mari boceau – bunicul, mama. Atunci Lenin era mai mare decât Dumnezeu. M-a frapat acest gând atât de mult, încât am început să desenez…”.

Invitat să participe la ediţia din 2007 a Skulptur Projekte, probabil cea mai importantă expoziţie de sculptură din lume, ţinută o dată la 10 ani în Münster, Narkevičius a propus aducerea căpăţânii lui Marx din Chemnitz şi plasarea ei în unul dintre spaţiile publice din Münster. Din diverse motive, printre care şi financiare, permutarea n-a mai avut loc. Călătoria căpăţânii rămâne doar o idee. Narkevičius a prezentat, în schimb, o lucrare video în care sunt trecute în revistă emoţiile pe care le-a stârnit acest monument înainte şi imediat după dezvelire, precum şi emoţiile pe care le stârneşte uriaşul chip al lui Marx nemţilor de azi. Ideea pe care autorul peliculei a vrut să o exploreze iniţial a fost gradul în care societatea s-a schimbat de la acel eveniment, atât în Estul cât şi în Vestul Germaniei. Dar se poate spune că Narkevičius a depăşit cu mult această tematică. Filmele lui, inclusiv această ultimă lucrare, sunt o analiză fină a percepţiei istoriei, modificabilă prin ideologii sau utopii. În acelaşi timp, această lucrare se poate interpreta şi printr-o prismă specifică locului, adică avem un studiu al unor procese sociale, ce au loc la nivel urban, în care sunt implicaţi, volens-nolens, indivizi care-şi duc existenţa prin oraşe. Asta nu vrea să însemne că n-ar există texturi specifice şi demne de luat în seamă în fiece aşezare în parte, totuşi, pentru privitor e dificil să se abţină de a nu trasa paralele sau a nu încerca să descopere legi universal urbane.

Se prea poate că lucrarea lui Narkevičius a fost considerată de mai mulţi critici drept una dintre cele mai interesante lucrări prezentate la Skulptur Projekte şi pentru că în aprilie 2007 guvernul estonian a decis reamplasarea monumentului supranumit “Soldatul din bronz” (autorii ansamblului sculptural sunt Enn Roos şi Arnold Alas). E vorba despre statuia unui soldat sovietic de aproximativ 2 metri, care stă în picioare, cu capul aplecat în semn de doliu. Lucrarea a fost instalată în 1947. Deşi ansamblul sculptural se numea “Monumentul Eliberatorului oraşului Tallinn”, pentru majoritatea estonienilor statuia reprezenta un simbol al ocupaţiei sovietice, al represiunilor comuniste şi al deportărilor în masă. În acelaşi timp, însă, pentru mulţi etnici ruşi, lucrarea simboliza altceva, şi anume victoria asupra nazismului. Iar în ultimii ani ansamblul s-a cristalizat într-un semnificant pozitiv al identităţii etniei ruse din Estonia. Statuia se afla lângă mormintele a 13 ostaşi sovietici căzuţi în timpul Războiului al Doilea Mondial. Reamplasarea monumentului în perimetrul cimitirului militar, la 2 kilometri de locul original, a fost urmată de tulburări şi violenţe în masă, mediatizate pe larg pe tot parcursul lui 2007.

Evenimentele din Tallinn au generat, la rândul lor, un set de lucrări artistice contradictorii, prezentate la ultima ediţie a Bienalei de la Veneţia în 2009, de către artista estoniană Kristina Norman. Lucrarea ei, intitulată “După război”, e compusă din mai multe obiecte, printre care şi o replică fidelă a statuii permutate, filme, fotografii. Înainte de a merge la Veneţia, Norman şi-a plasat propria replică a soldatului în scuarul în care a stat câteva zeci de ani sculptura lui Roos şi unde, între timp, s-au pus floricele şi buşteni. Şi-a instalat lucrarea pentru o singură zi, în data simbolică de 9 mai – o zi încă sacră pentru mulţi, inclusiv pentru ruşii din Estonia. Victoria asupra Germaniei naziste e sărbătorită actualmente de ruşii estonieni nu în ultimul rând şi din dorinţa de a-şi etala public identitatea etnică. Deşi suprafaţa nou-formată nu trădează prin nimic faptul că acolo au fost cândva morminte, un ansamblu sculptural sau că ardea focul veşnic, oamenii continuă să se adune pe această dată şi să depună flori pe locul rămas gol.

“După război” e un proiect de cercetare artistică, afirmă Kristina Norman, un experiment participativ prin care încerc să ofer soluţii pentru o abordare mai tolerantă a scrierilor istorice oficiale, care ajung să se ciocnească de multe ori cap în cap.” Artista alege să nu adere nici la “adevărul” istoric al comunităţii ruşilor şi nici la cel acceptat de majoritatea etnicilor estonieni, încercând să medieze frecuşul dintre cele două “culturi” formulând întrebări aparent stânjenitoare referitoare la democraţie, toleranţă, xenofobie şi frică.

Kristina Norman a fost invitată să-şi prezinte lucrarea la Chişinău. Mă întreb, unde va decide să-şi expună lucrarea, într-o galerie sau într-un spaţiu public, de-o pildă, în scuarul din faţa parlamentului, unde cândva şedeau Marx şi Engels la un pahar de vorbă?

Teodor AJDER



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *