Justiţie în disconfort emoţional*

Se dedică prietenilor mei judecători

Discuţia despre starea de lucruri din justiţie a ajuns la o etapă în care i se pot aplica calificative gen “bufonadă” şi “farsă”. Sau, mai pe de-a dreptul, “şarlatanie”. Problema cea mare este că la această şarlatanie participăm cu toţii. Cel puţin, toţi acei care înţeleg cât de cât problema. Ne “şarlatanim” unii pe alţii – poate “chică ceva”.

Să facem o mică aritmetică. Populaţia Moldovei e de vreo 3,5 mil., dintre care acasă se află vreo 2,7 mil. Dintre aceştia, la oraş locuiesc aproximativ 1,3 mil. Populaţia aptă de muncă constituie 60%, adică, din populaţia urbană, maximum 700 mii de oameni. Întrebarea principală ar fi: câţi oameni participă activ în circuitul social? Potrivit principiului Pareto, conform căruia 20% din premise generează 80% rezultate, putem spune că aproximativ 140 mii de oameni “au treabă” cu ceea ce se întâmplă în realitatea R. Moldova. Din rândul lor în vârful piramidei sociale se află doar 20% (iarăşi principiul Pareto), ceea ce reprezintă circa 20 mii de oameni.

Câţi oameni înstăriţi şi relativ înstăriţi avem? Nu ştiu exact, dar pot spune că străinii care ajung să se primble prin Valea Morilor şi prin alte cartiere asemănătoare rămân impresionaţi.

Încă câteva cifre. În R. Moldova avem mai puţin de 500 de judecători şi, probabil, un număr comparabil de procurori. La Chişinău sunt aproximativ jumătate din numărul total de judecători (245 în toate instanţele). Un judecător (în judecătoria de sector) judecă anual până la 200-300 de dosare civile, vreo 80 penale şi vreo 700 contravenţionale. În plus, mai dă explicaţii CSM (Consiliul Superior al Magistraturii), examinează plângerile la acţiunile executorului judecătoresc, examinează mandatele de arest (în caz de necesitate), mai are ore de audienţă, plus corespondenţa. Într-un an sunt 255 de zile lucrătoare, din care se deduce concediul ordinar de odihnă al judecătorului. Cu alte cuvinte, avalanşa de dosare şi alte activităţi se realizează în timp record. Judecătorii pe care îi cunosc (din prima instanţă), de obicei, merg la serviciu şi în weekend-uri, ba încă mai lucrează şi în zilele de concediu, deoarece nu reuşesc să pună pe hârtie încheierile, hotărârile şi sentinţele pronunţate. Să nu uit. Toate acestea contra 3,5 mii lei lunar, cu condiţia că judecătorul are o vechime în muncă de 10 ani.

Cine vrea să fie judecător? Eu unul, din motive evidente, nu m-aş apuca. Dar văd o pădure (virtuală) de mâini ridicate, ca reacţie la întrebare. Astfel, deşi este foarte mult de lucru, iar salariile sunt mizere, în raport cu valoarea socială a muncii, sunt numeroşi doritori de a ocupa funcţia de judecător. De ce?

Avem câţiva factori care, într-o măsură oarecare, contribuie la explicarea situaţiei. Lipsa locurilor de muncă, numărul mare de absolvenţi ai facultăţii de drept şi, poate, prestigiul funcţiei de judecător. Sunt aceşti factori capabili să determine un jurist calificat să se “îndoaie” pentru 300 de USD? Întrebarea nu este atât de simplă cum pare la prima vedere, deşi simt cum interlocutorul meu virtual se grăbeşte să strige “păzea, corupţia!”.

De unde să începem? Ca şi în celelalte cazuri în care analizăm relaţia individului cu mediul social (iar judecătorul este un individ în mediul social), pornim de la “legea comparaţiei sociale”. Dar să o luăm mai de departe. A fost odată URSS, când toţi erau “egali” şi prestaţia socială (în cazul nostru, a judecătorului) era “remunerată” mai mult ideologic decât material. Mari tentaţii pentru a profita de posibilităţile pe care le oferea funcţia nu existau, oricum judecătorul era net superior din punct de vedere al beneficiilor (legale) pe care le aducea serviciul celor care veneau în faţa lui din nevoie. Altfel spus, nu exista frustraţia comparaţiei sociale, la care să fie supus individul judecător în raport cu cei care se aflau la îndemâna judecăţii lui. În plus, mai exista şi supravegherea partinică permanentă, care, aidoma sabiei lui Damocle, atârna asupra fiecărui funcţionar.

S-a prăbuşit ideologia socialistă şi, odată cu ea, “colacul salvator al egalitarismului” a dispărut din arsenalul soluţiilor de reconfortare a Egoului. Peste noapte, ne-am pomenit că fiecare este responsabil pentru viaţa sa, că statul reprezintă doar unul dintre jucătorii sociali şi unul dintre participanţii la circuitul civil (nu şi cel mai puternic de multe ori). Am descoperit că viaţa este una şi că poate fi trăită foarte diferit de ceea ce se consideră normă, că “dacă tu nu ai grijă de tine, nimeni n-are intenţia s-o facă” şi, finalmente, “alţii au, dar eu ce, sunt mai prost ca alţii!?”.

În consecinţă, s-a instaurat o ideologie a capitalismului primitiv sub genericul “amu-i amu!”, care a devalorizat toate reperele etice până la sterilitatea unei ecuaţii “debit-credit-sold”. Normele moralei s-au pitulat undeva pe sub tarabe, care la direct şi la figurat au devenit expresia realităţii noastre. Tarabele sunt peste tot: în piaţa centrală, în parlament, în judecătorie, în pat, oriunde. O întrebare necunoscută până atunci a devenit uzuală – “цена вопроса?” (cât costă soluţia?). Marx ar fi surâs sarcastic: “v-am vorbit eu despre fetişismul mărfii, dar voi nu m-aţi crezut…”.

Şi în aceaste condiţii se face justiţie, sau dreptate, cum ne place nouă să spunem! La ce ne-am aşteptat – ca toată ţara să o ia razna, iar judecătorii să rămână sfinţi?! Sau cineva îşi păstrează iluzia că mecanismele juridice funcţionează separat de motivaţiile omului, astfel încât legea în orice caz îşi va produce efectul, indiferent de intenţiile individului?!

Să spunem lucrurilor pe nume – de la momentul obţinerii independenţei (ba chiar mai devreme) reperele morale s-au aflat într-un declin permanent, deşi, paradoxal, decadenţa avea o coloratură romantică (parţial datorită ideii naţionale). Cu toate că în ultimul timp se poate observa o tendinţă de suprasaturare a acestui proces (ruşinea, responsabilitatea, grija încetul cu încetul îşi ridică capul), cauzele fenomenului trebuie căutate mai adânc, în corelaţiile sistemice ale constituentelor sociale şi preschimbarea ciclurilor de formare a arhetipurilor culturale, dar e o altă temă.

Dacă sunt pus să judec pe cineva, aparent, eu apar ca fiind socialmente superior lui. În acelaşi timp, dacă individul vine la judecată cu un Maybach, iar eu cu maxi-taxi-ul, după ce nevasta a lăcrimat că nu are cizme de iarnă, atunci creşte disconfortul emoţional şi sistemul valorilor mele se năruie ca un castel de nisip sub bătaia valurilor. Ce fac eu? Rezolv cumva disconfortul. Bine, cei care au în proprietate astfel de maşini nu prea ajung în judecată, dar aceasta nu schimbă ecuaţia. Oricum, ei sunt pe alături, dacă nu chiar cu astfel de maşini, totuna mult mai înstăriţi şi mult mai încrezuţi că “toate-s bune”. Şi cel mai important, ei sunt acei care reprezintă “etaloanele” succesului la care se vor alinia ceilalţi membri ai societăţii.

În psihologie acest fenomen se numeşte “disonanţă cognitivă”. Pe scurt, dacă între acţiunile, explicaţiile şi starea emoţională a individului există un dezechilibru, atunci unul dintre aceste trei elemente este remodelat astfel, încât să “nu încurce la celelalte”. Cu alte cuvinte, îmi ajustez valorile morale la necesităţile pe care le cere “comparaţia socială”. Simplu, nu?!

Să ne amintim că la noi sunt o mână de oameni care “hotărăsc chestiile”, iar ceilalţi au spiritul de coeziune patriarhală – mahalaua, satul, vecinii, cumetrii sunt dimensiuni importante ale culturii noastre. Noi contăm pe prieteni mai mult decât pe instrumentele juridice, şi când avem o belea căutăm legături, nu reglementări legale. Devine clar cum anume se plasează justiţia în acest context, mai ales dacă nu am uitat că în Moldova sunt relativ puţini judecători, care relativ lejer construiesc relaţii directe între ei (toţi au învăţat împreună, toţi sunt supuşi aceloraşi presiuni şi influenţe sociale etc.) şi care, până la urmă, sunt oameni şi se subordonează aceloraşi legi sociale ca şi toţi ceilalţi.

Ce-i de făcut? În primul rând, să încercăm să înţelegem care pot fi nodurile în care trebuie de lovit ca să producem efecte asupra grilei de repere etice ale societăţii. Îmi vine în minte un exemplu: doar câteva zeci de ani în urmă în America bântuia rasismul. Pentru majoritatea albilor era de neconceput să trateze un om de culoare de la egal la egal, şi nu de aceea că albii erau răi, iar negrii buni, pur şi simplu, aşa a fost contextul social în care trăiau. Ce se face acum? Nu trebuie să înşiruim comparaţii, este de ajuns să spunem că chiar Preşedintele SUA este de culoare. Cum au reuşit? Aplicând instrumente de remodelare a valorilor sociale.

Noi ce facem? Reorganizăm: împărţim, destituim, urmărim. De ce? Care este finalitatea socială? Care sunt acele elemente nodale ale grilei de valori etice asupra cărora va produce influenţă reforma (oricare ar fi ea)? Bine, mai este şi raţiunea operaţională. Orice proces poate fi optimizat, eficientizat etc., eventual vom reuşi să facem o ordine în circuitul documentar, repartizarea cauzelor şi respectarea termenelor de transmitere a dosarelor în cancelarie, întrebarea ar fi: în ce mod aceasta va instaura “spiritul dreptăţii” în sălile de judecată şi în birourile procurorilor?

Mijloacele de constrângere (solitar) pot influenţa asupra reperelor morale doar atunci când depăşesc un anumit plafon de severitate, astfel încât frica să producă rearanjările necesare fără a mai lăsa spaţiu pentru şovăială. Însă soluţia este patologică, iar efectele secundare sunt atât de devastatoare, încât nici nu merită să examinăm această opţiune, mai ales că în condiţiile noastre e şi imposibil.

Atunci ce rămâne? Să nu ne concentrăm doar pe dimensiunea operaţională a procesului de justiţie, deşi e importantă şi aceasta, ci să vedem unde sunt originile felului nostru de a fi şi să intervenim acolo. E foarte complicat şi nu se rezolvă numai prin edictări de acte normative (cu toate că fără ele nu se poate), dar altă cale nu-i. Bineînţeles, dacă nu vrem, pur şi simplu, să aşteptăm, oricum lucrurile se perindă pe circumferinţă şi, mai devreme sau mai târziu, vor reveni la firesc. Dar când? Şi unde vom fi noi atunci?

Iurie Cuza, expert în drept

* Titlul aparţine redacţiei


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

4 comentarii

  1. miscarea browniana a ionilor

    Tot respectul pentru autor. Luati cei 20 mii de moldoveni si ramanem o tara de nebuni…

  2. REGINA TAMARA

    NUMAI UN STAT DE DREPT VA LICHIDA MAFIA SI CORUPTZIA DIN RM. UNDE-I UN PRESEDINTE DE FORTZA LA NOI, CUM ESTE M. SAAKASHVILI IN GRUZIA ?

  3. Jana

    Lichidarea radacinilor adincite este lucru greu de realizat. Nu se va face ordine atita timp cit salariile vor ramine de 300 USD pentru judecatori si atita timp cit acest lucru nu se va dori. Nu-i vointa politica, nu-i schimbare…

  4. ILIE

    Autorul cunoaste profund situatia din justitie…de fapt este un articol in care se incearca de a prezenta situatia reala nu numai din justitie dar si din alte sfere sociale, care de fapt activeaza pe aceleasi principii.Problema nu este in general in persoanele care infaptuesc justitia, dar in faptul cum societatea percepe anumite lucruri si valori care si determina nivelul de dezvoltare a fiecaruie din noi. Problema este in noi, cei care facem alegeri. Iar pnaa cind la putre vom alege hotii si mancurtii nimic nu se va schimba. Este usor de a conduce o tara unde dizastru, cind vreai ai pe cine da vina, sint mii de scuze, dar incercati invers si veti vedea ca atunci nu prea vor vi atit de multi doritori, fiindca legea va fi lege pentru toti si fiecare va trebui sa poarta o responsabilitate pentru cele facute….Problema nu este atit de simpla….in fine autorul este bravo!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *