Instantaneele copiilor deportaţi: „Ultima dată mi-am văzut casa atunci când m-am suit pe calidor să rup prăsade”

„Când ne-au ridicat, noaptea târziu, spre dimineaţă, s-a întâmplat aşa că nici pâine nu aveam”. „Tata fugise, în speranţa că pe mama nu o vor lua, însărcinată, şi cu şase copii”. „Noi am fost ultimul vagon. Tare mult am aşteptat până i-au grămădit pe toţi cei care au fugit”. Deportările din 5-6 iulie 1949 reprezintă al doilea, cel mai mare val dintre cele trei, iar victimele acestora sunt comemorate în fiecare an, la 6 iulie, aceasta fiind declarată zi de doliu naţional. Şi în acest an, deportaţii s-au adunat la Chișinău, lângă Gara feroviară, oarecum simbolic, ca să-şi depene nişte amintiri despre „viaţa de acolo”.

Maria Castraveţ are 75 de ani. Atunci avea 5. Au trezit-o în creierii nopţii. „Urlau câinii, mâţele mieunau, era străşnicie”, îşi aminteşte femeia. S-a întâmplat aşa că nici pâine nu aveau în casă. „Mi-aduc aminte că am luat cu noi o pâine pe care ne-o dăduse o femeie din mahală, o căldăruşă mică cu unt topit, un ţol şi un căpătâi. Cu acelea ne-au dus în Siberia. Asta mi-aduc aminte. Am stat acolo, în regiunea Tiumen, raionul Novozaimsk, secţia numărul doi”, redă ea din memorie.

„M-am rugat prin sat, dar nimeni nu mă lua”

Maria Castraveț avea 5 ani când a fost deportată, împreună cu tatăl și fratele ei

În acea zi, unii soldaţi luau seama de mama, iar ceilalţi îl păzeau pe tatăl Mariei. „Eu, copil mic fiind, m-am dus în drum. Îmi şoptise cineva că poate vreun suflet m-ar lua. Se gândeau că mama şi tata vor reuşi să fugă. M-am rugat prin sat, dar nimeni nu mă lua. Ei, şi am venit înapoi. Iar mama, dacă nu aveam pâine, s-a dus într-o cuhnişoară de vară să facă mămăligă. Acolo era o gaură, aproape de grădină. Soldaţii stăteau după uşă. Când făcea măligă, a reuşit să iasă prin gaura ceea şi a luat-o la fugă prin vie. De tata, însă, soldaţii se ţineau, nu-l scăpau din ochi”, povesteşte Maria.

I-au ridicat pe Maria, pe tatăl şi pe fratele ei. Despre mama ştie că vreo doi ani a umblat plângând pe dealuri. Apoi, nu a mai rezistat. A venit la ei. „I se făcuse jale de noi, doi copii rămaşi doar cu tata. De dragul nostru, a venit. Pe urmă, a lucrat acolo. Căra apă pe un frig de 35 de grade. Noi, ca noi, că eram copii, dar părinţii au tras tare multe”, oftează femeia.

Era mică şi stătea mai mult pe acasă, dar asta nu a cruţat-o de foamete şi de frig. „Eram aproape dezbrăcaţi când ne-au luat. Eu aveam doar o rochie pe mine. Acolo nu erau case, doar nişte barăci. Ei special aduceau lume ca să taie pădurea şi să construiască locuinţe. Eram acolo două familii din Zâmbreni. Tata se ducea de dimineaţa până-n noapte la tăiat păduri şi ne spunea că atunci când revine de la lucru să fie măcar cartofi curăţaţi. Sprijineam cartoful de piept cum puteam şi tot ciopleam cu cuţitul de el. Era tare necăjită lumea”, adaugă Maria Castraveţ.

S-au întors peste 10 ani, după ce a murit Stalin. „Părinţii, încheie Maria, ziceau că măcar de-o fi să moară, apoi să moară pe pământul lor”.

„Avem, la km 92 din regiunea Irkutsk, un mormânt şi o cruce”

Din familia Vasiliței Postică-Popescu, au fost deportați toți cei șase copii și mama

Familia Popescu, din satul Valea-Trestieni, raionul Nisporeni, fusese trezită tot la miezul nopţii, în acel 1949. Au fost ridicaţi toţi cei şase copii şi mama însărcinată cu al şaptelea. Tatăl fugise, în speranţa că pe mamă nu o vor lua însărcinată, cu şase copii. Au fost duşi în regiunea Irkutsk.

„Tata, după un an, aflând adresa, a venit la noi. Mama a născut acolo. Când avea un anişor, copilul, fratele meu, a murit. Avem, la km 92, din regiunea Irkutsk, un mormânt şi o cruce, dacă s-au mai păstrat”, spune Vasiliţa Postică-Popescu, indicând spre o fotografie alb-negru, pe care o ţine în braţe şi care înfăţişează toată familia.

Femeia arată spre fete şi observă – „uite, domnişoarele de 16 ani arată ca de 50”. Tinerele lucrau la curăţarea copacilor de crengi, după ce bărbaţii îi răsturnau. Vasiliţa la asta a muncit vreo opt ani. „Aveam câte o cameră mică, cu un geam, în barăci, chiar dacă eram nouă oameni, sau mai mulţi. Era un cătun mic, coceau la brutărie pâine tot ai noştri”, îşi aminteşte ea, adăugând că părinţii săi au luptat cum au putut şi i-au adus înapoi pe toţi, sănătoşi. „Azi, suntem trei surori din cei şase copii. Părinţii nu mai sunt. Eu aveam şase ani când ne-au luat, mulţi copii, de vârsta mea, mureau. Noi am supravieţuit foamete, ger, nevoi, boli. Ne dădeau pâine neagră cu porţia. Primul an a fost foarte greu. Am stat în barăci, în taiga, departe de orice oraş, fără lumină, fără legătură cu restul lumii. Eram total izolaţi. Stăteam în cinci barăci, mai mari, că din satul nostru, încă cinci familii au fost ridicate, toate cu câte cinci copii. Multe morminte au rămas acolo”, spune ea.

S-au întors cu toţii după moartea lui Stalin. A durat un timp până şi-au făcut actele ca să revină prin Moscova la Chişinău. Au revenit la baştină. Acolo, casa lor devenise primărie. „Au exploatat-o şi aşa şi nu ne-au întors-o. Am început de la zero altă casă”, povesteşte, întristată, femeia.

„Îngheţa şi apa în căldare pe plită”

Ludmila Poiată (foto sus) are 84 de ani şi este din Ţipala. Când a venit maşina în sat, era la prăşit. „Tata era dus cu o juncă la iarmaroc. Aveam şi boi, şi cai. Şi alteori veneau maşini, iar noi le urmăream, că se vedeau de la noi de acasă ca-n palmă”, îşi aminteşte ea.

Se vorbea în sat că vor veni „şi mama îi zicea tatei că dacă leapădă casa pe vreun an, poate vom rămâne aici. Tata zicea – „ei, apoi babele câte-or spune”. Iată, n-a crezut, dar cei care au fugit, au scăpat. Ţin minte ziua ceea – am venit din sat, m-am suit pe calidor la noi, am rupt prăsade, că erau de cele care se coc devreme, şi m-am dus la deal. Ultima dată atunci mi-am văzut casa, când m-am suit pe calidor să iau prăsade”, spune, vădit emoţionată, Ludmila.

Pe la chindii, mama s-a dus acasă să facă de mâncare – aveau şi o fată la ajutor pe deal. În mijlocul a tot ce se dezlănţuise, Ludmila şi fratele său au reuşit să fugă, înnoptând prin vii. Mama tot fugise. A doua zi, cu fratele flămând şi desculţ, aşa cum era de la prăşit, după ce strânseseră şi păpuşoi, murdari, au luat-o pe de-a dreptul şi s-au dus la nişte verişori din apropiere, să ceară de mâncare.

Între timp, cei vânaţi se ascundeau în scârte de paie, păpuşoi sau prin tizic. „Soldaţii au răscolit mult până au găsit-o pe mama. Până la urmă, ne-au mai luat pe mine, pe fratele meu, pe încă o soră. Pe tata l-au luat peste doi ani, că nu mai rezista. Stătea la cealaltă soră şi, ori de câte ori bătea cineva în uşă, trebuia să se ascundă. Cât putea rezista aşa? ”, se întreabă femeia şi adaugă că ei nu au fost dintre culaci, care să aibă cine ştie ce avere – erau doar harnici, muncitori.

I-au urcat în ultimul vagon pentru că, spune Ludmila, tare mult au aşteptat până i-au adunat pe toţi cei care au fugit. I-au dus în regiunea Tiumen. Lucrau tot din greu, ca şi acasă, dar le era mult mai dificil. Apoi, când era vorba de mâncare, trebuia să te duci la magazin, să stai la rând, ca să-ţi dea pâinea, după normă. „Îmi amintesc cum odată am cumpărat cartofi – acolo unde locuiam, era o groapă şi i-am pus în ea. Nici nu ştiam care lemne ard și care nu. Când am tăiat niște lemne şi le-am pus pe foc, din ele ieşeau aburi. Până la urmă, au îngheţat cartofii ca nucile. Îngheţa şi apa în căldare pe plită”, lăcrimează femeia.

Opt ani au stat acolo. La întoarcere, au tras la casa unei surori de la Băcioi. De tot, locuiau 16 persoane acolo. În sat, le-au spus să nu aibă ce căuta.

În acest an, Guvernul a anunţat despre majorarea alocaţiei lunare pentru victimele deportărilor de la 100 la 500 de lei. Întrebat despre decizia de mărire a alocaţiilor în an electoral, ministrul Finanţelor, Octavian Armaşu a spus că asta „trebuia să se întâmple odată şi odată” şi că există un întreg complex de măsuri adoptate pentru foştii deportaţi.

Sondaj: Victimele deportărilor, despre mărirea alocației lunare cu 400 de lei

Valerian Guță: „De ce parlamentarii au o leafă bună, dar nouă ne dau atât de puțin? Eu le-aș da lor 2000 leafa, să văd cum ar trăi. Ei nu se gândesc la oameni. Nu-i niciun control. Statul de ce l-am ales, președinte de ce avem? Să vadă, să se uite, să nu doarmă și să umble la odihnă prin Grecia, sau unde se mai duce Dodon. Mai vorbește cu oamenii. Ei niciodată nu ies la oameni. De ce? Se tem. Nu trebuie să se teamă, ci să meargă să vadă ce vor oamenii. Președintele Parlamentului trebuie să le ceară dare de seamă fracțiunilor despre care, unde merge și ce discută cu oamenii. Trebuie să nu doarmă. Măcar să studieze scrisorile pe care le primește de la oameni”.

Ioana Hâncu: „A>m avut așa o durere ziceau că nu am fost deportată. Dar, eu acolo m-am născut, în 1951. În 54, ne-au dat voie acasă. Însă, casa târziu ne-au dat-o. Noi eram șapte și tot umblam pe drumuri de la unul la altul. Au făcut pravlenie (Consiliu local, n.r..) la noi în casă, apoi internat. Grele zile au avut părinții. Să aibă sănătate cine a pus acum cuvânt să ridice compensația, că ne luau în râs cu o sută de lei. Dacă ar mai veni să discute cu noi, eu v-aș putea spune – se interesează de noi, ori numai își fac vânt. Dar așa… Ei nu vin la noi, la sat”.

Stefan Gorei: „Guvernarea de azi e numai pentru ei. Dau puțin, atunci când leul își pierde valoarea. Între timp, cresc prețurile la lumină, gaze, medicamente. În scop electoral fac asta, că puteau să o facă mai demult. Măcar să-mi cumpere o casă, că e posibilitate. Nu vreau ceva mare, dar să am unde trage, după câte am trecut. Stau încă din ăștia la putere care și acum ne consideră dușmani ai poporului. Eu, copil de șapte ani atunci, nici nu știam ce se întâmplă, nu știam ce e viața. Șapte ani am stat acolo și tot după ce a murit Stalin ne-am întors. Pe noi, ne-au ridicat de două ori. Mama era însărcinată cu mine, s-a găsit un om bun și ne-a întors. Pe tata l-au împușcat aici și în 49 mama, cu alt bărbat, cu o familie de șase copii, a fost ridicată din nou. Acolo, s-au mai născut doi. Ne-au pus să iscălim că nu ne ducem în sat și că nu vom cere nimic”.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *