Terapeută de respiraţie în Canada
Plecăm mulţi din ţara minunilor spre alte minuni mai umane, mai pline de compasiune, ce generează o anumită stabilitate, o regulă ce se potriveşte creativităţii individuale a persoanelor care formează acea nouă, pentru noi, naţiune. Ne integrăm încet, cei care ne stabilim în noua ţară, dar sigur, şi ne reamintim de clipele din trecut ca fiind şi bune, şi rele, şi educaţionale, dar şi ca puncte de pornire spre alte realizări. În fiece zi atingem un scop, poate că nu ne dăm seama că sunt scopuri, dar fără aceşti mici paşi nu am ajunge mai departe de uşa casei, asta pentru cei care au o casă… Am întâlnit oameni care nu pot să zic că am construit legături strânse cu toţi, dar care îmi trec prin amintiri mereu, şi de la care am învăţat ceva sau poate ei au învăţat ceva de la mine. Astăzi mi-am propus să învăţ din experienţa Victoriei Prepeliţă, o concetăţeană de-a noastră stabilită în Canada de 8 ani împreună cu familia sa: soţul, Andrei Volciuc, şi micuţul lor de doi ani, Călin.
– Victoria, ai venit în Canada aplicând la o instituţie de învăţământ. Deci ai ajuns pe pământ canadian fiind studentă. La fel şi soţul tău. De ce aţi ales această cale şi cum v-a venit ideea?
– De când mă ţin minte, visam să locuiesc departe, în America de Nord. Din şcoala primară am început a învăţa limba engleză, însă abia de prin clasa a cincea am început să-i prind firul. Cu ajutorul profesorilor şi voluntarilor din SUA, engleza a devenit obiectul meu preferat. Prima temă pe acasă pe care o făceam era la limba engleză. Vizionam filme la TV cu subtitrare în română, dar o făceam pentru a asculta şi a înţelege fără a citi traducerea, şi repetam începând de la cuvinte simple şi avansând treptat în înţelegerea limbii vorbite. Prin anul întâi de universitate, mi-am realizat o parte din vis, am mers în SUA pe perioada verii, folosindu-mă de posibilitatea de a lucra şi a călători în cadrul programului pentru studenţi Work and Travel. Pentru Canada, am aplicat pentru a studia acolo la un colegiu, imediat după absolvire, şi eu, şi, pe atunci, viitorul meu soţ, Andrei. Am primit viza în aproximativ patru luni, iar programul îmbina învăţarea limbii şi serviciilor de ospitalitate timp de trei luni, după care urmau nouă luni de experienţă în domeniul dat. Noi am hotărât să rămânem aici, aşa că am căutat nişte căi de a face acest lucru, cineva ne-a oferit un job şi pe baza asta am şi adăugat anii necesari pentru a putea obţine rezidenţa permanentă. Pentru a avea acel contract de muncă, am fost nevoiţi să ne transferăm din British Columbia în Nova Scotia, după care am venit în Alberta pentru a studia o specialitate, parte a sistemului medical.
Din păcate, nu ştim cum e să lucrezi în Moldova, deci nu e cazul nostru şi nu putem spune că asta ne-a determinat să plecăm. Am auzit multe critici de la cunoscuţi, din familie, despre cât de frustraţi erau din cauza muncii lor. Andrei a urmat exemplul fratelui său mai mare. A făcut contabilitate în Moldova, iar în SUA a mers tot după fratele său. După ce am devenit un cuplu, Andrei mi-a aflat visurile şi a fost de acord cu mine. Am lucrat ambii la acest proiect comun până la obţinerea cetăţeniei canadiene.
– Cum este, în opinia ta, universitatea din Canada în raport cu cea din Moldova?
– Diferită. Am învăţat multe aici. Şi nu doar legat de materia de specialitate, ci şi de comportamentul nostru zilnic. Mă refer la compasiune şi empatie, la felul de a reacţiona la unele lucruri fără răutatea simţită de obicei în replici şi chiar în acţiuni vulgare la adresa altor persoane. Într-un cuvânt, am învăţat să am încredere în oameni, să fiu şi eu mai bună cu toţi. La facultatea la care mi-am făcut studiile, pe parcursul celor trei ani, am avut aceiaşi profesori. Am devenit ca o familie mare cu ei, atât de apropiaţi şi liberi ne simţeam. Profesorii erau foarte deschişi, se interesau de noi, studenţii, până şi de viaţa noastră privată. Specialitatea mea, Terapeut de Respiraţie, e destul de grea. Practic, nu aveam timp pentru alte activităţi decât cele legate de studii. Aceasta ne epuiza. Orele de nesomn, regimul încărcat putea duce la anumite probleme, la depresie, poate chiar la dereglări psihice mai grave. De aceea şi cadrele didactice se asigurau că avem o anumită susţinere din partea familiei sau, în cazul meu, din partea soţului, familia fiindu-mi departe.
La facultatea din Moldova, de la USM, am făcut biologie, am fost o studentă sârguincioasă. Am avut posibilitatea de a pleca în SUA, dar era în timpul vacanţei, când trebuia să-mi execut proiectul de vară la zoologie şi botanică. Eram însă studentă şi asta era condiţia programelor Work and Travel. De aceea am mers la doamna rector, cerând o amânare a proiectului pentru când revin. Nici nu m-a ascultat, mi-a aruncat actele pe podea, m-a făcut să mă simt jenată şi înjosită. Nu-mi venea să cred, o persoană cu un nivel înalt de educaţie, dar cu un comportament arogant şi plin de ură. În Canada, în timpul studenţiei mele am decis să avem şi un bebeluş. După aflarea noutăţii, am scris un e-mail tuturor profesorilor mei, inclusiv decanului facultăţii. Cu toţii m-au felicitat, mi-au povestit experienţe personale, m-au încurajat că totul va fi bine şi să nu-mi fac griji. Decanul mi-a propus să aleg: să iau o pauză sau să continui, iar examenele să le susţin când voi putea, deci cu toţii s-au acomodat nevoilor mele. Mergeam la bibliotecă să scriu examenele, ei singuri îmi spuneau să vin când pot eu. Trebuia să dorm ziua, deoarece stăteam trează nopţile, alăptând şi legănând, şi mergeam la examen după ce acumulam energie. Soţul meu m-a sprijinit mult în acest timp. El era şi încă continuă să fie cel care are grijă de cel mic în jur de 70%, iar eu restul. În momentul de faţă lucrez la spital, ceea ce-mi ia mult timp, orele de noapte le compensez cu somnul de zi. Dar cum se spune aici: „Work hard, play hard”, adică lucrezi din greu, petreci tot aşa.
– Dar ce te-a făcut să-ţi schimbi profilul profesional?
– Ştiam că vreau să fac medicină aici. Nu am schimbat mult, am făcut biologie în Moldova. Nu ştiam că Terapeut de Respiraţie e o specialitate aparte. Am vorbit cu nişte cunoscuţi de aici, care m-au îndrumat să aplic la mai multe specialităţi. Am fost acceptată la două. Am ales Terapeut de Respiraţie şi nu regret. Am salvat cu echipa de specialişti din care fac parte şi eu numeroşi pacienţi, de la nou-născuţii până la persoane în etate. Te simţi bine, absolut relaxat sufleteşte când respiraţia pacientului revine datorită resuscitărilor tale. Am participat la transportarea pacienţilor în stare gravă dintr-un oraş în altul, cu elicopterul. Am avut şi cazuri mai nefericite. E dureros să nu poţi salva un om – un adult sau un bebeluş. Avem parte de servicii de consiliere în aşa cazuri, beneficiem de anumite ore de socializare (debreafing), putem vorbi cu alţi colegi, care deja s-au obişnuit cu astfel de cazuri, având o experienţă mai mare şi fiind martori la mai multe cazuri nefericite. Nu eşti neglijat şi asta îţi dă puteri de a lucra mai departe, de a fi pozitiv şi a vedea lucrurile real, a înţelege situaţia, dar şi cauzele ce au dus la deces, fără a te învinovăţi pe tine însuţi. Soţul meu, iarăşi ajung la el, e cel mai mare compătimitor, el mă încurajează şi mă suportă în toate, în astfel de situaţii înţelege şi mă ascultă, niciodată nu mi-a zis să renunţ din cauza stresurilor zilnice pe care le comportă această experienţă.
– Care sunt hobby-urile tale?
– Sunt implicată în mai multe activităţi care nu ţin de profesia mea, dar care fac parte din viaţa mea. Toţi terapeuţii de la spital sunt parte a consiliului cu acelaşi nume, care îşi asumă anumite responsabilităţi ce ţin nu doar de salvarea pacienţilor sau îmbunătăţirea stării lor de sănătate, ci şi de colectarea de fonduri pentru anumite nevoi, cum ar fi fondurile pentru dezvoltarea profesională a terapeuţilor, adică pentru anumite cursuri de perfecţionare, cele pentru unele produse de bucătărie, cafea, zahăr, dar şi colectarea de fonduri pentru caritate. Recent am organizat un eveniment, Bake Sale, unde am vândut produse de patiserie coapte de noi. Eu fac parte şi din comitetul de organizare a evenimentelor pentru copiii vorbitori de română din comunitatea moldovenilor din Calgary – „Mămici cu Pici”, condus de Marina Ciobanu. La început de iunie 2017, am organizat împreună cu alţi conaţionali o serată cu Irina şi Anatol Bivol.
– V-aţi reîntors în Moldova de când sunteţi aici? Cum treci peste dorul de casă?
– Da, am fost în Moldova de vreo 4-5 ori, şi de fiecare dată era un motiv la mijloc. Mi-i dor de persoanele apropiate, de sora mea, de părinţi, dar şi de dulciurile de acasă. De fapt, ciocolata e cea care ne-a unit destinele, al meu şi al lui Andrei. Ne-am întâlnit la o nuntă a unui prieten comun şi de atunci suntem împreună. Părinţii mei au doar o pereche de cuscri, dar şi eu şi sora mea suntem căsătorite. Cumnatul meu e fratele soţului meu, ceea ce face să avem o relaţie şi mai strânsă. Mereu, atunci când mergem acasă, ne petrecem timpul împreună. Pentru a ne putea cununa a trebuit să alegem aceeaşi zi, şi acesta a fost un motiv de a merge acasă – să ne cununăm, dar şi să fim prezenţi la nunta lor.
– Mulţumesc şi mult succes pe viitor.
Lilia Sturza, Calgary, Canada
