Hoțul de timp

Se spune că operele de artă trebuie să te facă să simți ceva: să-ți provoace un sentiment cald și bun sau, dimpotrivă, disconfort. Alteori, poate că trebuie să trezească ceva demult uitat în ochii celui care privește…

De aceasta, în căutarea Monei Lisa la Luvru (Paris), am pornit cu așteptări mari. Și nu am rămas dezamăgită, pentru că, dacă stau să mă gândesc, Mona Lisa mi-a schimbat radical viața.

În iulie, în ajun de căderea Bastiliei, Parisul era împânzit de poliție: poliție secretă, poliție înarmată, carabinieri de tot felul, care defilau la paradă… Apoi, erau și turiști, migranți, localnici, toți aflați în pregătiri intensive. Poliția, înarmată la greu, mișuna ca furnicile și îngrădea cu bariere de metal aleea Champs-Élysées. Până seara, devenise aproape imposibil să traversezi zona.

Dar, francezii nu păreau frustrați. Business-ul mergea ca de obicei. Oamenii pluteau în mulțime care încotro, printre bărbați uriași cu arme mari și grele, fără măcar a trage cu ochiul. M-a mirat această insensibilitate din jur. Până la sfârșitul călătoriei la Paris nu m-am putut abține să privesc îndelung spre uriașii cu arme.

La Luvru, în piramida de sticlă, am intrat după aproape o oră de stat în rând. Am trecut cu toții controlul de securitate, ca la aeroport, după care am fost lăsați în drumul nostru, să explorăm unele din cele mai celebre colecții de artă din lume. După câteva ore, mergând imaginar prin Egipt, Persia, Grecia și Roma Antică, mi-am dat seama că mai e jumătate de oră până la închidere și încă sunt departe de Mona Lisa.

Așadar, am scos harta și am început drumul spre celebra pictură. Nu mi-a trebuit mult să realizez că toți oamenii din jur aveau același plan. Așa că am pus harta în geantă și am urmat după mulțime. După ceva timp, am ajuns la marginea acelui grup care încerca să prindă măcar cu o privire scurtă pictura.

M-a surprins aglomerația de la intrarea în salonul unde stă agățată Mona Lisa. Trecând prin ceva disconfort, m-am lăsat împinsă de traficul de oameni. Diferit de toate picturile din Luvru, Mona Lisa stă singură în salon, veghind spre fiecare colț cu mimica ei neutră la camera aglomerată. Deși nu, nu-i neutră… Nu-mi termin gândul, când sunt împinsă de un domn din spate, ce își are brațul întins cu telefonul dat la zoom, ca să fotografieze capodopera de după sticlă.

În același moment, am scanat salonul și nu am găsit un singur om fără telefon sau selfie stick în mână, unii îmbulzindu-se mai tare decât alții pentru a prinde imaginea perfectă, ce ar fi în curând postată pe Instagram, Facebook sau WeChat cu hastaguri de #livingmybestlife, și care, probabil, mai apoi va strica dispoziția de dimineață câtorva oameni ce se uită în telefon în drum spre muncă.

Mă întorc să ies din aglomerație. Oamenii continuă să se agațe, ca să ajungă cât mai aproape de pictură. Un cuplu se întoarce cu spatele și își face selfie cu Mona Lisa. Ea singură, mică, acoperită în sticlă, absoarbe în privirea sa ciudată sute de oameni, ce o admiră prin camera telefonului. Hipnotizați de telefon, nu își permit să ridice prea mult timp ochii de la ecrane.

Oare ce crede Mona Lisa despre vizitatorii ei? Ca nisipul într-o clepsidră oamenii se scurg în afara salonului, în îmbulzeală, dar satisfăcuți că au prins poza perfectă cu opera lui da Vinci. Luvru este plin de tot felul de lucrări, dar totuși Mona Lisa adună mulțimi, avalanșe de vizitatori.

Mai târziu, în aceeași zi, am mers la o întâlnire cu alți avocați, pentru a lua cina într-un restaurant ce se numea Pain, Vin, Fromage (Pâine, Vin, Caşcaval). Proprietarul restaurantului ne-a așezat pe toți în beciul localului, decorat frumos cu piatră. Acolo, telefoanele și-au pierdut conexiunea, aşa că am fost nevoiți să le lăsăm în pace și să cinăm comunicând unii cu alții. Experiența a fost una plăcută. Am vorbit și despre social media, și despre beneficiile și dezavantajele sale.

În seara aceea, m-am uitat în telefon pe o aplicație care îți arată cât timp stai pe telefon. Statisticile m-au speriat. Așa, am decis să privesc problema în ochi și să recunosc că trebuie sa încep bătălia cu acest hoț de timp.

Tot în acea seară, privind cum dansează luminile turnului Eiffel la mijloc de noapte, am şters din telefon aplicațiile care sunt lideri în arta furtului de timp. Acum, mai mult de o lună, diminețile sunt fără 15 minute pe Instagram/Facebook etc. Ba chiar am reuşit să ies de mai multe ori la petreceri fără telefon şi fără postări pe Instagram cu hashtaguri.

Cu timpul, cred că voi reveni pe site-urile de socializare. Până la urmă, mă țin în contact cu cei de acasă şi apoi Facebook e cleiul dintre diaspora și pagina diasporei în ZdG… Însă, între timp, mai savurez din libertatea (re)găsită. Și dacă îmi scrieți și nu vă răspund cu zilele pe Facebook, să știți că de vină e Mona Lisa, pentru că mi-a trezit dorința de a trăi puțin mai mult în realitate și mai puțin virtual.

Mariana Verdeș, Irlanda