Copiii emigraţiei

Când i-am rugat pe copiii mei să scrie o istorie scurtă despre experienţa lor ca emigranţi, amândoi au acceptat ideea, iar apoi m-au întrebat: “In English?” Sincer nu m-am gândit că am să fiu nevoită să traduc textele lor din engleză, dar realitatea este că pentru ei, care vorbesc câteva limbi străine, engleza este limba lor principală de comunicare.

Când am primit textele lor înapoi, am fost șocată să constat cât de diferite erau istoriile a unei surori şi a unui frate, care au emigrat împreună şi au locuit în aceeaşi casă, dar povesteau despre experienţele lor din două puncte de vedere diferite.

Eu citeam istoriile lor pentru a afla răspunsuri, dar ele, de fapt, ridicau mai multe întrebări. De ce copiii Moldovei trebuie să-şi părăsească patria pentru ţări străine, ca, în sfârşit, să se simte acasă? De ce Moldova, pe care şi-o aduc aminte cu nostalgie, pur şi simplu i-a trădat prin incapacitatea sa de a fi un stat normal, care le garantează drepturile de cetăţeni, care nu creează corupţia, dar o combate, care suportă şi promovează talentele tinere? De ce guvernul nostru nu se deranjează când generaţia nouă, capabilă şi talentată, votează cu picioarele, iar ţara rămâne pustie ca pământul după secetă? Nu am rețete gata, dar, cel puţin, vreau să vă aduc la cunoştinţă istoriile copiilor imigraţiei pentru a începe dialogul dintre tinerii de peste hotare și cu cei de acasă.

* * *
Identitatea pierdută şi descoperită

Când am aflat pentru prima dată că plecăm în America, nu ştiam la ce să mă aştept. Aveam doar 12 ani şi mintea mea de copil nu putea înţelege că noi emigrăm, şi că nu vom mai reveni. Singura imagine pe care o aveam despre America, până la plecare, era cea despre filmele şi show-urile americane. Puteam doar să-mi închipui cum arăta o şcoală americană şi aşteptam cu nerăbdare să văd totul cu ochii mei, chiar dacă aveam şi frică. Mă speria faptul că nu vorbeam engleza, şi că-mi va fi greu să mă adaptez la şcoala americană, dar asta, de fapt, a fost partea cea mai uşoară. Cel mai greu a fost să constat că mi-am pierdut identitatea.

Cei din familie s-au adaptat la stilul american de viaţă foarte repede. Chiar din prima lună, fratele meu şi-a găsit prieteni americani. Mama a început să vorbească engleza chiar şi acasă. Treptat, am început a pierde limba maternă, mă simţeam o străină până şi în propria casă. Eram pierdută. Cine sunt eu? Sunt americancă? Sunt moldoveancă?

Primul an în şcoală n-am deschis gura. Când în High School (Şcoala Superioară) m-am înscris în corul şcolii, mulţi erau şocaţi că pot vorbi, deoarece până atunci credeau că-s mută. Muzica m-a ajutat să-mi dezleg limba definitiv.

Totuşi, căutam pe cineva ca să vorbesc moldoveneşte (româneşte). Din păcate, în oraşul nostru nu erau mulţi moldoveni. Atunci m-am adresat la comunitatea rusă, pe care am descoperit-o la universitate. Grupul, de fapt, era format nu doar din ruşi, dar din tot felul de tineri şi tinere din ţările post-sovietice. Fiindcă noi eram copiii emigraţiei, care am trecut prin aceleaşi experienţe, ne înţelegeam din jumătate de cuvânt. Cu ei puteam să mă conectez sufleteşte şi să mă simt din nou acasă, fiind departe de casă.

Deşi în suflet voi rămâne mereu moldoveancă, privind la anii petrecuţi aici, pot să spun sincer: nu regret că am emigrat. America m-a primit cu braţele deschise şi mi-a oferit oportunităţi de care niciodată nu aş fi avut acasă. Aici m-am aruncat în aventura numită „căutarea sufletului”. Am încercat tot felul de activităţi: muzică, dansuri orientale, tenis, limbi asiatice. La unele am avut mai mult succes, la altele – mai puţin, dar nu regret nimic, căci e mai bine să încerci şi să eşuezi, decât să nu încerci deloc”. În sfârşit, mi-am descoperit noua mea identitate şi mă simt fericită aici, iar casa ta este acolo unde te simţi fericit.

Angelica Iancenco, traducere din engleză de Irina VanPatten

* * *
Ţara oportunităților

Eu, mama şi sora mea am plecat din Moldova în America pe când aveam doar 10 ani. Am ajuns într-un oraş mult mai mare faţă de locul din care am plecat. Nu vorbeam niciun cuvânt în engleză, dar imediat după aterizare, am fost înrolat în şcoala americană… Parcă am fost aruncat în gura balaurului, fară timp de acomodare. Prima impresie despre şcoala mea nouă era că sediul era mare, curat, şi avea veceuri. Serios. Veceuri în clădire! Deoarece toţi în jurul meu vorbeau engleza, am început a vorbi engleza foarte repede, la 2-3 luni după ce începusem şcoala.

Nu-mi mai amintesc ce mâncam când eram acasă, în Moldova. Pot să spun că masa era cam săracă, deşi niciodată nu mă simţeam flămând. O excepţie plăcută erau mesele de sărbători, când mâncam mai binişor. Pentru comparaţie, în America, frigiderul era mereu plin. Şi eu, cum s-ar zice, m-am scăpat la mâncare. Nu era de mirare că în primul an mă făcusem grăsuţ de-a binelea. Mi-a luat câţiva ani de sport intens ca să pierd kilogramele adăugate.

Una din cele mai mari diferenţe față de şcolile moldoveneşti este faptul că, în şcolile americane, e o abundenţă de activităti sportive. Fiind în Moldova, nu-mi imaginam să joc într-o echipă de fotbal. Iar aici, în afară de fotbal, m-am înscris la tenis, la trântă, la baschet. Mulţi colegi de-ai mei s-au înscris la fotbal american. Câţiva dintre ei, mai târziu, au ajuns profesionişti în NFL (Liga Naţională de Fotbal American). Cred că ambianţa sportului, în care ne aflam în scoală zilnic, ne-a învăţat nu doar să fim buni la sport, dar, în general, ne-a pregătit de viaţă.

După absolvirea High School (Şcoala Superioară), am aplicat la o varietate de burse şcolare (scholarships). În general, studenţii cu aptitudini sunt extrem de încurajaţi în SUA. Am avut norocul să primesc bursa oferită de Fondul lui Bill Gates, care mi-a oferit oportunitatea să învăţ gratis la UW (Universitatea din statul Washington) timp de patru ani. După absolvirea universităţii, m-am angajat în Armata Americană. Sper să devin ofiţer într-o zi.

Deseori mă gândesc ce fel de persoană aş fi, ori ce profesie aş avea, dacă aș fi rămas în Moldova. Din păcate, îmi dau seama că acasă n-aş fi avut nici jumătate din oportunităţile pe care le am aici. Şi asta mă întristează. Orice băiat ori fată cu talent ar putea deveni următorul Einstein, dacă ar avea unde să-şi aplice capacităţile.

Text de Serghei Iancenco, traducere din engleză de Irina VanPatten
Desen de Alexandra Zadic pentru programul DOR – Diaspora

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

3 comentarii

  1. lelea

    Aceste istorii ar trebui sa le citeasca toti politicienii inainte de culcare, ca pe Tatal nostru.Si sa nu reuseasca sa doarma linistit ci sa- revizuiasca constiinta pentru cit rau au facut acestei tari, acestui popor si viitorului.

  2. =România Mare=

    Este straniu faptul că mulți est-moldoveni din emigrație se trag spre rușii ocupanți,
    pe când în străinătate avem multe comunițâți românești și biserici românedști
    unde putem vorbi limba noastră, cea românească
    pe care Dondonul terorist o vrea numai moldoveanească, deci limba celor proști.
    Da, putem vorbi li limba rusă, dar să nu ne uităm limba noastră maternă, cea românească,
    zisă de Stalin și toți ocupanții ruso-ucraineni,- doar moldovenească.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *