Confesiunea judecătorului pocăit

Albert Camus, în romanul său «Căderea», ne lasă să credem că există şi judecători pocăiţi. Când decad şi ajung în iad pentru faptul că au judecat, sunt, la rândul lor, condamnaţi la o autoanaliză veşnică, povestindu-le ajunşilor întâmplător prin dimensiunea iadului păcatele de judecător, de avocat, de faţă cu mantie.

281-coperta_1660_bigJudecătorul din «Căderea» se numeşte Jean-Baptiste Clemence (nume biblic care, transpus în româneşte, ar suna: Ioan Botezătorul Milostivul). Este în Amsterdam, într-un oraş situat jos de tot – un sfert din urbe e sub nivelul mării. Mai precis, sorbeşte un păhărel într-un bar situat în subsolul unei clădiri din zona Felinarelor purpurii. Dacă privim harta turistică a Amsterdamului, putem observa nişte inele – canalele – care înconjoară centrul oraşului, tot acolo e şi miezul desfrâului, cartierul Felinarelor purpurii. Canalele sunt aidoma cercurilor iadului. Cu cât mai aproape de centru se află un păcătos, cu atât mai straşnice i-au fost păcatele. Precum spuneam, Clemence se află chiar în centru.

A căzut rău de tot. Cândva stătea într-un apartament luxos, sus, la etajul unui bloc parizian. Era un avocat de succes. Deseori îi reprezenta în judecată pe cei oropsiţi de soartă. De se apuca de un caz, de cele mai multe ori îl şi câştiga. Era avut, şofa maşini de lux, avea un statut social de invidiat. Era zvelt, înalt, sănătos, îndrăgit de femei. Cu alte cuvinte, avea tot ce-şi putea dori un bărbat din Parisul mijlocului de secol XX. Totuşi, decade.

Clemence ne povesteşte în roman despre cele câteva cauze care l-au făcut să abandoneze culmile succesului şi să coboare în subsolul acelui local aflat sub nivelul mării, adică… în iad. Decăderea a fost provocată de trei întâmplări, oarecum banale. Prima – o hărţuială iscată între el şi un motociclist într-un ambuteiaj. Erau gata să se ia la bătaie, dar cineva îi sustrase atenţia, iar motociclistul, profitând de moment, îi arse un pumn şi o tuli de la faţa locului. A doua – un hohot de râs, pe care îl auzi trecând peste un pod. De multe ori auzim pe cineva râzând şi ne întrebăm dacă nu cumva noi suntem ţinta acelor râsete. E teribil să ştii că cineva te arată cu degetul şi te râde pe la spate, zice Robert Solomon, un eminent comentator al lui Camus. Dar Clemence nu vede ţipenie de om în zona podului. Nu înţelege de unde vine hohotul. În fine, al treilea eveniment, cel mai serios, se întâmplă iarăşi pe un pod. Însera, iar Clemence mergea de unul singur. Zări o femeie lipită de rampa podului. După ce s-a îndepărtat de ea, a auzit un pleoscăit, după care – o linişte apăsătoare. Femeia sărise în apă. Unii dintre noi ar fi încercat să o ajute, sărind în apă sau, ştiu eu, ar fi telefonat la poliţie. Clemence, însă, conchide că nimic nu e de făcut şi se îndepărtează de locul faptei, fără a lua vreo atitudine, deşi fusese zdruncinat din temelii, începându-şi decăderea.

Conştiinţa lui Clemence devine o boală. Asistăm, de fapt, la o spovedanie. Iar spovedaniile sunt deseori cauzate de sentimentul vinovăţiei. Dar de ce se face vinovat Clemence? Nu-i putem incrimina nimic, deşi în cazul acelei femei a comis, desigur, o neglijenţă. Despre ce poate fi spovedania sa? Ne descrie viaţa, dar o face astfel, încât pare a fi o viaţă plină de fraude. Ne vorbeşte despre deşertăciunea şi făţărnicia profesiei sale de avocat. Clemence se judecă pe sine, mărturisindu-şi ipocrizia şi denunţându-şi viaţa de la Paris.

R. Solomon crede că Camus a vrut să ne joace o festă, că, de fapt, acuzaţiile pe care şi le aduce Clemence sunt îndreptate la adresa noastră, a cititorilor. Suntem puşi în situaţia de a ne declara vinovaţi. Clemence e seducător. Ni se spovedeşte într-un mod de-a dreptul fascinant. El, însă, ne pune în faţă o oglindă şi ne întreabă: Ecce homo – cine eşti? Strategia cărţii e următoarea: ne este prezentat un personaj pe care începem să-l compătimim, chiar să-l invidiem (şi în iad l-am invidia, dacă iadul ar fi în Amsterdam). Şi dacă acest personaj, Clemence, un erou fără vreun cusur de neînlăturat, fiind în culmea succesului, posedând toate bunurile pe care noi ni le-am putea dori vreodată, un individ cu mintea împăcată şi convins că ceea ce face aduce bine, dacă acest om ajunge, după o introspecţie minuţioasă, la concluzia că este vinovat, că este un prefăcut, că este un fals, unde ne plasăm noi în raport cu el? Vrând-nevrând, începem să ne îndoim de integritatea şi realizările noastre.

Camus ne sugerează că poziţia avocatului în sistemul judiciar e oarecum pe din afară. Avocaţilor niciodată nu le este contestată poziţia morală, dreptatea, nici chiar identitatea. E suficient să te prezinţi drept avocat, că toate uşile ţi se deschid. Să ne amintim de pseudoavocatul Ştefan Matei (sau cum s-o fi numit în realitate?), care s-a prezentat la unul dintre puţinele posturi TV ce relata nestingherit evenimentele din Aprilie 2009, afirmând că deţine informaţii precum că la comisariate au fost violate trei fete şi că angajaţii Parlamentului au fost obligaţi de superiorii lor să participe la devastarea celor două instituţii de stat. A fost dat imediat pe post! Nimeni nu s-a chinuit să-i verifice identitatea. Se pare că, după acea secvenţă, Matei ar fi telefonat la postul TV, solicitând ca interviul pe care l-a oferit să fie scos de pe pagina web, căci el, Matei, ar fi persecutat de poliţie. În scurt timp, a fost demascat chiar de către viceministrul Valentin Zubic: acest tânăr, de 19 ani, nu are nimic în comun cu avocatura! Performance-ul lui Matei ar fi fost, poate, caraghios (asemănător cumva cu spectaculoasele acţiuni ale francezului Remi Gaillard sau ale englezilor de la Trigger Happy TV), dacă acelaşi post TV n-ar fi descoperit că Ştefan participase, pe 9 mai 2008, la manifestări comuniste, ca adorant al PCRM.

Un alt caz curios e cel al avocatului Mihail Conţescu. Acesta, pe de o parte, asista victimele torturii poliţieneşti din aprilie 2009, iar pe de alta, susţinea cauza poliţiştilor care l-au torturat pe Anatol Mătăsaru. O făcea/face într-un mod bizar, aducându-şi cu mare râvnă contribuţia la tortura lui Mătăsaru, hărţuindu-l psihologic, obligându-l, în decembrie 2009, să se prezinte pentru evaluare la o comisie de psihiatri, căci, judecă Conţescu, Mătăsaru ar fi suferit de psihoză reactivă, delir, tulburări de personalitate. Psihiatrii au decis, desigur, că Conţescu nu ştie despre ce vorbeşte.

Dar să revin la decăderea lui Clemence. Judecător în penitenţă/pocăinţă e atunci când poziţia avocatului nu mai este neutră. Avocatul devine pe jumătate judecător şi pe jumătate condamnat. Un judecător pocăit e cineva care se judecă pe sine şi se autocondamnă, iar apoi îşi ispăşeaşte pedeapsa pe care şi-o aplică. Asta face Clemence. Dar n-ar fi avocat făţarnic de n-ar încearca să trişeze. Descriindu-şi realizările, foloseşte un truc filozofic: ceva altruist şi nobil poate fi uşor prezentat drept ceva motivat de cauze meschine. De exemplu, când ne spune că îi reprezintă pe cei săraci în judecată, recunoaşte că în spatele caracterului nobil al faptelor sale se ascundea, aproape imperceptibilă, plăcerea de a se arăta altora într-o lumină favorabilă. Îi plăcea mult rolul de inocent, în sens că nu se afla pe banca acuzaţilor. Îi plăcea să nu-şi asume responsabilitatea de a judeca, de a pronunţa verdictul, era doar un apărător. Dar şi în afara judecăţii, în viaţa de zi cu zi, orice act al său, ne zice el, era predeterminat de un motiv egoist ascuns. Bunăoară, ajutând odată un orb să traverseze strada, îl salută ridicându-şi puţin pălăria, un gest, desigur, nedestinat nevăzătorului, ci publicului, martorilor acestui comportament de caritate. Clemence jinduia aprobarea şi atenţia altora. Evident, ajutorul pe care l-a oferit nevăzătorului şi salutul cu pălăria pot fi explicate printr-o educaţie aleasă, printr-un obicei devenit automat de a saluta într-un anumit fel. Nu are rost să-şi căute nod în papură, dar Clemence o face continuu, aflând noi motive josnice în spatele fiecărui gest al său.

Astfel, deşi majoritatea crâmpeielor din viaţa sa pe care ni le împărtăşeşte par să fie motivate de o politeţe sinceră şi intenţii dintre cele mai sincere faţă de cei pe care îi ajuta, ni le descrie în aşa fel, încât ni se par prefăcătorii şi minciuni. De ce o face oare? Poate suferă de depresie, poate nu se poate accepta, dar ne şi minează parcă intenţonat felul în care ne vedem noi înşine, ne face să ne desluşim mândria în actele noastre aparent altruiste. Socrates a spus cândva că o viaţă neexaminată nu merită să fie trăită. Dar, avându-l pe Clemence drept pildă, ne putem întreba şi altceva: oare merită să fie trăită o viaţă examinată? Oare examinarea nu are întotdeauna un singur final – descoperirea faptului că suntem nişte prefăcuţi? Merită oare trăită o viaţa în care nu se citeşte «Căderea» de Camus?

Teodor Ajder



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *