Principală  —  IMPORTANTE   —   Bunici de împrumut

Bunici de împrumut

Copilăria mea începuse într-o dimineaţă, cu ceai de romaniţă, floare de tei şi mentă. Mirosul şi licoarea colorată curgeau lent, aburind din ceainicul mic, alb, cu capac verde. Într-o cană albă, cu imaginea a trei cireşe roşii pe ea, aburea cel mai aromat ceai din lume, preparat după reţeta bunicii. Copilăria continua cu o felie de pâine unsă cu unt şi cu dulceaţă din zmeură, căpşune sau cireşe. Cel mai gustos desert dintre cele gustate cândva. Iarna, în special dulceaţa din zmeură se strecura lent din borcan în cana cu ceai. Era dulceaţa care trata răceala şi te lăsa să cauţi vreo jumate de oră sâmburii printre dinţi. Dulceaţa magică de la bunica.

La amiază, copilăria era cuminte, rezemată de un nuc bătrân la o margine de grădină. Aştepta să-şi ridice capul, ca să vadă sunducul care ascundea rochii ţesute cu aur şi argint şi conduri cu alesături de mătase. Exact ca în povestea Cenuşăresei. Poveşti depănate de bunica.

Spre seară, copilăria mergea agale pe o cărare bătătorită, muşcând dintr-o pară verde şi savurând mirosul de regina-nopţii, care înmiresma grădina. Erau flori plantate de bunica. Pere culese de bunica. Copilăria avea ochii bunicii.

La câţiva kilometri de amintirile copilăriei mele, dincolo de o poartă fără pată de culoare, se scurge o altfel de copilărie. Copilăria celor 165 de copii orfani şi copii cu nevoi speciale, care împart dragostea, atenţia şi îmbrăţişările cu zece bunicuţe… de împrumut.

A fost odată ca niciodată…

Bianca, se auzi o voce blândă, spune-i o poveste Constanţei ca să adoarmă. Povestea pe care am învăţat-o noi!

„A fost odată ca niciodată o babă şi un moşneag. Aveau o găinuşă porumbacă care a făcut un ou de aur. Strică baba, strică moşneagul, dar oul nu se strică. Şi cum era pe masă, când a venit şoricelul şi l-a dat cu codiţa, oul s-a rostogolit şi a căzut. Plânge baba, plânge moşneagul, vai, vai, vai. Vine găinuşa şi zice: nu plânge, babă, nu plânge, moşnege, că o să mai fac ouă, nu de aur, dar obişnuite. Şi deodată a făcut. Baba a stricat oul, a făcut mâncare, şi au stat la masă cu toţi oaspeţii”, se deapănă o poveste, în leagăn, în încercarea de a adormi păpuşa.

„Copiii au nevoie de căldură, dragoste și atenție de la mame și bunici”, așa-și descrie munca de voluntariat Angela Buga, una din cele zece bunici care dedică timp și suflet piticilor rămași fără ocrotire părintească, abandonați sau refuzați de familii

Bianca întinse braţul drept şi o îmbrăţişă, cele două codiţe prinse coborându-i jucăuş pe faţă, iar ochii mari, căprui, urmăreau când rochiţa gălbuie a păpuşii, când privirea caldă de pe chipul de vizavi.

Bravo, Bianca! Frumoasă poveste ai spus! – o încurajează bunica pe fetiţa îmbrăcată într-o rochie albă, acoperită cu felurite flori roz, încălţată în sandale albe, potrivite cu ciorapii de un roz mai închis, acoperindu-i picioruşele puţin mai sus de încălţări.

„Au nevoie de căldură de la mame şi bunici”

Bianca are şase ani. Ea are o păpuşă pe care o poartă peste tot, dar are şi cuvinte pe care le rosteşte clar, răspicat, unde r-ul e r şi ş-ul e ş.

Angela Buga are peste 50 de ani, nu are nepoţi, dar este bunică zilnic, timp de patru ore. Astfel, zi de zi, ea le oferă micuţilor dragoste, înţelepciune şi multe îmbrăţişări. De vreo trei ani, de când vine zilnic la Centrul de Plasament, Angela Buga a adunat istoriile a zeci de copii, a strâns în braţe necazurile şi bucuriile lor şi i-a iubit aşa cum doar o bunică poate să-şi iubească nepoţii.

„Nepoţii nu pot fi niciodată prea mulţi”

Bianca e tare deşteaptă, învaţă bine. Se va duce la şcoală şi va primi note bune. Va avea o profesie bună şi va face mulţi bani”, continuă bunica în timp ce opri leagănul şi o prinse de mijloc pe nepoată, în mâinile mari, muncite. Coborî, mergând spre balansoarul pe arc în formă de căluţ. „Constanţa s-a trezit şi vrea acolo”, zise nepoţica, zâmbind ştrengăreşte.

Din toamnă, Bianca va trebui să-şi părăsească copilăria cu cele două bunici: bunica Angela şi bunica Maricica, dar să meargă şi la şcoală.

Tot din toamnă, bunica Angela îşi va prelungi mandatul de bunică şi pentru alţi nepoţi. Va continua să vină de la periferia oraşului, acolo unde le poartă de grijă părinţilor şi pământului, pentru a da culoare unei alte copilării, căci „nepoţii nu pot fi niciodată prea mulţi”, zice eroina.

În Centrul de Plasament şi Reabilitare a copiilor de vârstă fragedă din Chişinău sunt formate grupe a câte 15 copii. Fiecare grupă are parte de atenţia personalului de aici.

„Vă daţi seama, acasă, când se naşte un copil, acesta are atenţie şi de la mama, tata, bunici şi rude. Toţi se plâng că obosesc. Aici sunt 15 copii într-o grupă, la trei lucrători. Copii care trebuie îngrijiţi, alintaţi, spălaţi, îmbrăcaţi, plimbaţi, aduşi înapoi, hrăniţi. E o muncă titanică. Cu luatul în braţe pe fiecare, ori de câte ori vor, nu se prea reuşeşte. În astfel de cazuri, bunica e o găselniţă. Stă cel puţin 30-40 de minute cu un copil. Apoi, îl îmbracă pe altul şi iese la plimbare. La noi, nu-i zi în care copilul să nu iasă la plimbare”, mărturiseşte entuziasmată directoarea centrului, Maria Ţăruş.

Ideea bunicilor de împrumut

Într-o zi, una dintre dădacele care lucra la Centrul de Plasament a suferit o intervenţie chirurgicală la coloana vertebrală. Problemele de sănătate nu i-au mai permis să lucreze, deoarece munca sa presupune și ridicatul copiilor, ceea ce ar fi influenţat asupra reabilitării sale, explică directoarea.

„Deşi nu mai lucra, dădaca venea zilnic să comunice cu ei. Aşa ne-a venit ideea să căutăm persoane dornice şi capabile să comunice cu copiii. Sunt persoane care vin de la periferii, din oraş, din sate. Nu luăm pe oricine. E o selecţie: testarea psihologică, controlul medical, se ia în calcul şi experienţa de lucru cu copiii, pe care o au asistentele medicale, educatorii de prin grădiniţe, dădacele care pot lucra cu copiii şi au puterea să asculte, ne spune directoarea Centrului, Maria Ţăruş, precizând că majoritatea copiilor din instituţie sunt dintre cei fără ocrotire părintească, refuzaţi sau abandonaţi de părinţi. Aproape toţi provin din categorii sociale vulnerabile, unde nu este asigurat nici minimul de existenţă.

Când oboseşti să stai acasă

„Ţin minte că bunicuţei mele tare îi plăcea să mă cuprindă, iar eu stăteam pe genunchii ei chiar de eram deja mare. Mai ţin minte că, într-o iarnă, am început să frecventez dansurile şi de fiecare dată veneam cu picioarele îngheţate. Ea mi le încălzea, iar eu o cuprindeam strâns. Am învăţat multe de la ea. De aceea şi noi încercăm să fim bunici adevărate”, răscoleşte prin cutia cu amintiri femeia care nici nu a observat când a devenit bunică.

Claudia Ion e la pensie de câţiva ani. Zice că a obosit să stea acasă, iar posibilitatea de a petrece timpul cu copiii e o recreere şi pentru ea. „Trăiesc aproape. Ştiu că ei au nevoie de o plimbare, de o mânuţă caldă, de atenţie. Nepotul meu are 22 de ani şi nu mai are nevoie de plimbările mele, că are cu cine”, spune râzând, mişcând un balansoar în care stau cuminţi două dintre cele mai mici nepoţele ale sale – de doi şi de trei ani.

Claudia Ion a strâns amintiri prețioase în perioada copilăriei și multe dintre ele datorită bunicii. Acum, își dorește să lase urme de bucurie în sufletele copiilor de la Centrul de Plasament, căci „asta înseamnă să fii o bunică adevărată”

„Când deschid uşa, toţi vor să mergem afară împreună”

„Huţa, huţa, pân’la lelea Măriuţa. Iată nenea taie iarbă. Vedem o păsărică, cum face păsărica: cip-cirip, vedem o veveriţă, cum face? nici eu nu ştiu cum face veveriţa, (râde). Maşina, bi bi, facem la revedere maşinii”. Zâmbetele şi clinchetele zglobii de voci care încearcă să prindă şi să rostească vreo silabă o încurajară şi mai mult pe bunicuţă să continue monologul.

„Mă bucur când îi văd bucuroşi, când îi văd că se trag la mine. Când deschid uşa, toţi vor să mergem afară împreună. Când îi cuprind, văd cel mai dulce şi sincer zâmbet dintre toate”, povesteşte ea despre recompensa sufletească pe care o primeşte alături de copii în fiecare dimineaţă sau după ora 16, atunci când piticii îşi împlinesc somnul de la amiază.

Bunica Claudia spune că toate activităţile zilnice pe timp de vară se rezumă la plimbări, discuţii şi dansuri pe un teritoriu care le aparţine doar lor. Iarna, citesc mai mult în sală, desenează, învaţă să savureze clipa: „Vara, suntem la natură, iar iarna – la poveşti. Ei, aşa micuţi cum sunt, înţeleg tare bine cine şi cum le poartă de grijă şi cine le oferă atenţie”.

– Hai să mergem să dansăm, vreţi? La, la, la. Unu, doi, trei, patru… zece, se aud două voci la unison, care se întrerup reciproc la câteva secunde distanţă.

Comunicarea directă ajută la dezvoltarea copiilor

„Noi avem mulţi copii în grupe. Copiii noştri sunt deosebiţi, nu sunt ca cei din familie, care beneficiază de multă atenţie. Educatorul lucrează cu grupa, asistenta medicală vine şi se adresează grupei, dădaca, la fel: copii, mergem acolo, copii, hai să mâncăm. Dar pentru dezvoltarea capacităţilor şi dezvoltarea individuală a copilului e nevoie de comunicare directă. De aceea e bine că au contacte şi comunică unii cu alţii”, ne explică Maria Ţăruş necesitatea şi importanţa dialogului între cei mari şi cei mici.

Zice că, iniţial, membrii personalului făceau voluntariat intern: „Dimineaţa, lucrau în grupe, iar după amiază, după ce scriau tot ce trebuia, făceau tratament, jumătate de oră luam copilul în braţe şi ne plimbam. E un lucru tare benefic, chiar şi acum fiecare dintre noi stă cu cei mici. Copilul trebuie ascultat. El trebuie să se exteriorizeze, să vorbească, să-şi povestească doleanţele, să spună care-i sunt sentimentele, problemele, ce cunoaşte, ce nu cunoaşte”.

Dorina are patru anișori, este mai timidă de felul ei, dar bunica o încurajează să învețe să meargă pe bicicletă, să prindă mingea sau să învețe să numere. Bunica i-a promis să meargă împreună la cules vișine imediat după ora de ciclism

Copilăria în tobogane

Unu, doi, trei, patru, se numără treptele până în vârful toboganului. Atent, atent, aşa, iuhuuu. Braavooo. Ion e bravo. Aşteaptă, Ionuţ, şi Tamara vrea. Aşa, bravo fata, şi o îmbrăţişează imediat cum o prinde de pe lunecuşul toboganului, o ridică în sus, de parcă ar ţine în mâini tot ce are mai scump. Tamara, o fetiţă blondă, râde şi fuga iar în vârful toboganului, pe lunecuş.

Iulia Ion este una dintre cele mai energice bunici de aici. Ba ajută copiii să urce treptele, ba îi ridică în sus şi îi dă cu avionul, ba aleargă după minge şi îi învaţă să numere. Azi, este bunică pentru doi copii. Când să-şi tragă un pic sufletul, Ionuţ se apucă să se ridice în vârf nu pe trepte, ci pe partea lunecoasă. Îl ajută, îl prinde când coboară şi îl strânge strâns la piept.

Bunica Iulia vine de obicei la nepoţi după lucru, dar le reuşeşte pe toate: „Ne ocupăm, ca ei să vorbească mai mult. O bunică trebuie să-i ofere iubire copilului, ca el să înţeleagă. Bunicii mei au murit de tineri, dar am primit dragoste, fiind şase copii în familie. Ştiţi cum era înainte, multe jocuri, distracţie, mai mult afară, momente tare frumoase. De aceea încerc să le ofer şi lor cât mai multă atenţie.

– Încet. Bunica te ţine. A căzut căţeluşul, hai să-l punem în scrânciob, nu vrei? Gata, nu mai vrei aici? Hai să ne jucăm cu mingea, vrei? Aşa, Ion, dă la vale, dă la bunica. Ionuţ, tu te duci la deal!”, râde în timp ce ia loc pe iarbă să le admire energia.

Ei îşi iubesc bunicile

„Cel mai mult în activitatea bunicilor ne bucură reacţia copiilor. Ei tare îşi iubesc bunicile. Ele mai aduc ceva gustos de acasă. Şi plâng, uneori, dacă îl ia pe unul şi nu pe altul la plimbare. Şi dacă ei le iubesc aşa de mult, înseamnă că merge. Până la urmă, asta este dragoste. Iar dragostea niciodată nu e în plus. E o dragoste suplimentară la ceea ce au copiii noştri”, ne destăinuie iniţiatoarea activităţii de voluntariat pentru bunici, Maria Ţăruş.

Printre firele de iarbă, pe cărarea bătătorită de plimbările copilăriei, la umbra unui vişin, o altă bunică aburcă în sus nepoţica. Frunzele netezesc pumnul micuţ al unei fetiţe de 4 ani, care încearcă să adune în aceeaşi mână mai mult de patru vişine.

Se anunţă ora mesei. Bunicile duc copii la bucătărie. Apoi se împrăştie, care la lucru, care acasă, care la grădiniţă, după nepoţii biologici.

Aşa a mai trecut o zi. Pe malul dragostei celor zece bunici rămân alte urme de bucurie pentru copii. Urme care păreau că au dispărut, atunci când au fost abandonaţi.